Dimineata avem planuri mari, cu sculari matinale si sarit peste micul dejun, cat sa castigam altitudine si sa nu ne prinda caldura in locuri prea joase. Zis si facut. Facem aprovizionare din ultimul sat si pornim spre bariera care marcheaza intrarea in Parcul National Huscaran. Aici ar fi fost un loc bun de popas pentru a transforma ouale din rucsac in omleta, dar ne aflam sub asediul musculitelor, asa ca luam in piept drumul cel prost si ne continuam urcarea.

Radu dispare rapid din orizontul vizual, caci alearga sa prinda doi ciclisti, care din spusele celor de la parc au 20 de minute in fata noastra. E cumva trist ca nu are companie, ca nu are cu cine sa schimbe impresii si intalnirile scurte cu oamenii care vin de pe sensul opus nu ajuta nici ele. Saracul la fiecare cazare spera sa mai dea si peste alti cicloturisti, mai intreaba localnicii daca au vazut recent si alti straini pe bicicleta, dar se pare ca norocul nu ii surade. Cum mie imi e bine cu propria-mi companie, imi infund castile in urechi si pedalez cu spor boscorodind drumul prost si mustele si taunii ce nu iti dau pace si de care nu poti sa scapi nici miscandu-te. Ce e drept, datorita drumului accidentat, cu pietre mari si gropi, nu urcam cu mai mult de 6 km/h. Nici peisajul nu ajuta, caci e arid si monoton, asemanator cu urcarea spre Laguna Paron.

Ajungem si aici la niste lagune, la 3800, respectiv 3900 m si luam o scurta pauza la umbra,cat sa mancam o parte din fructele pe care le caram dupa noi. Cam tot aici se opresc si majoritatea turistilor si in mod suprinzator, mare parte din ei sunt peruani si nu straini. In zona lagunelor drumul ia o pauza din urcusul sustinut si avem chiar putina deschidere, ceea ce ne permite sa vedem atat primele varfuri inzapezite, cat si serpentinele drumului care se catara pe versantul stang (orografic). Pasul e imposibil de ghicit, dar cum mai avem vreo 700 m diferenta de nivel de urcat pana acolo, nici nu e de mirare ca nu e usor vizibil.

Radu cere pauza de masa, eu in schimb sunt montata sa urcam mai repede, sa scapam atat de drumul prost cat si de taunii care ne haituiesc fara pauza. Nu stiu care e explicatia pentru concentratia asta de muste mari din zona Cordillerei Blanca, dar le-am gasit si acum doua zile, la lacul Paron. Il mint cu un porumb fiert cu sare pe care il car la mine, niste Cola si niste biscuiti si ii dam inainte.

Acum chiar ca ar fi bine sa bata putin vantul, cat sa alunge zburatoarele astea, dar de jur imprejur e doar cuptor, unul la care coapsele mele devin pulpe la rotisor, cu viteza luminii. Nimic nu ii rezista, nici macar crema cu factor de protectie 50.

Ghetarii sunt incredibil de aproape si varfuri de peste 5000 m tasnesc din toate partile. Desi are trafic auto, drumul e insa salbatic, dur, neiertator cu toate serpentinele sale si cu pietrele de toate dimensiunile pe care roata bicicletei trebuie sa le incalece sau ocoleasca. Dupa standardele europene, drumul era mega rupt, dar soferii peruani au alte termene de comparatie si conduc cam pe oriunde exista doua urme de roti. Mai mult decat faptul ca e drum, pe aici merg inclusiv niste microbuze publice care leaga partea estica a Cordilierei, de cea vestica, conectand, pentru localnici, cele doua orase mari din extremele drumului, astfel incat oricine se poate bucura de peisaj, fara pic de transpiratie si la un pret modic de 15 soli (4 dolari) pentru 3 ore de drum.

Pasul in sine nu impresioneaza cu nimic, poate doar prin ingustime, caci pare o poarta de piatra, de latimea unei benzi.

Pe partea cealalta ochii descopera o vale glaciara aparent mai blanda, dar aflata la ora asta complet in umbra, asa ca ne pregatim pentru o coborare prin frigiderul celor 5 grade aratate de termometru. Frigul ne convinge repede sa campam la 4450 langa o laguna si sa lasam pe maine restul coborarii.