In seara asta se implineste fix o saptamana de cand Mihaela a plecat in Elvetia pentru a se vedea cu prietenii stabiliti acolo acum aproape 3 ani. In rastimpul asta am ramas singur cu Marius, cu job, cu un 2 zile de concurs, cu un sleepover, cu o seara la cort si cu primele zile in clasa I. Cu alte cuvinte potential de haos maxim, mai ales organizatoric.

Cu toate astea lucrurile au mers mult mai usor decat ma asteptam, si ne-am descurcat foarte bine peste tot. Singurul capitol la care am ramas restanti e curatenia, dar aici cred ca nu avea nimeni pretentii de la noi. De fapt pe tema asta punctul meu de vedere e destul de simplu: nu poti sa le faci pe toate, asa ca trebuie de multe ori sa alegi, iar curatenia e printre ultimele pe lista prioritatilor. Intotdeauna daca e sa aleg intre o experienta sau o iesire si a avea casa curata o sa aleg prima varianta. Asta nu inseamna ca e haos (poate sa comenteze Mihaela legat de ce gaseste maine), ci ca in ordinea de a face lucrurile curatenia e pe ultimul loc. Practic pastrezi lucrurile peste linia de plutire si odata la o saptamana-doua faci un smotru mai serios.

Peste 10 ani sigur nimeni nu o sa-si aminteasca si o sa fie mandru ca a avut casa luna. In schimb peste 10 ani o sa fii fericit daca o sa ai amintiri peste care poti sa te uiti si pe care poti sa le citesti, iar tot efortul de documentare din directia asta nu e deloc mic.

Legat de dinamica cu Marius lucrurile merg poate mai bine atunci cand ai timp unu la unul. Si cel mai haos e atunci cand te strangi mai multi la un loc, atunci nu ai cum nici sa impuni autoritatea, nici sa respecti reguli si copii ajung inevitabil sa se intreaca. Nu e Marius singurul in situatia asta si cred ca toti copii simt ca au un pic mai mult spatiu de manevra atunci cand e mai multa lume cunoscuta in jur. Cert e ca ne-am inteles mai bine ultima saptamana decat in multe saptamani in care eram in formatie completa.

Cert e mai usor pentru ca si Marius a mai crescut, chiar in seara asta m-a surpins cu o abordare destul de matura legata de primele lectii de citit de la scoala si de teama ca nu o sa invete niciodata sa citeasca cum trebuie. In loc de frustrare ascunsa si manifestata in moduri neasteptate a reusit sa-si exprime cu subiect temerea si nemultumirea si a primit incurajarile si asigurarile de care avea nevoie. Asa ceva era aproape de neimaginat acum 1 an.

Alta realizare e ca piedestalul organizatoric de pe care ma priveste de multe ori Mihaela nu e chiar asa de inalt. Nu am uitat nimic de care sa avem nevoie in bagajele facute, nici pentru concurs, nici pentru scoala, nici pentru after, si asta fara a face nici o lista. Exista clar mai mult de un mod de face lucrurile. Apropo de asta, unul dintre momentele de frustrare din ultima saptamana a fost un borcan cu finetti pe care l-a scos Marius dintr-un colt de dulap. Nici eu nu stiam de el, dar odata pus copilul in fata cu obiectul dorintei e imposibil sa te intelegi cu el rational la varsta asta. Il inteleg complet, aceasi imposibilitate o am si eu cand exista dulciuri in casa. Asa ca solutia e sa nu exista tentatii in casa, sau sa nu stii de ele. Asa poti sa-ti concetrezi vointa pe ce conteaza cu adevarat.

Ce nu s-a simtit in schimb atat de bine in ultima saptamana e un pic de sentiment ca esti lasat pe dinafara din reconectarea de care a avut parte Mihaela in ultima saptamana, si mi-e greu sa ma gandesc ca reconectarea asta ar trebui sa fie mult mai facila. Te vezi pe un varf de deal dupa munca, copii se joaca intre ei si vezi un apus in timp ce adultii impartasesc felul curge viata. Din pacate nu e cazul, si momentele astea de reconectare de care ai parte de cateva ori pe an par insuficiente, cel putin pentru mine. Dar faptul ca multi din oamenii cu care ai creat conexiuni reale sunt la sute sau mii de kilometrii distanta nu ajuta deloc. But it is what it is.