S-a pornit de dimineata, ca un fel de balansare a vantului bun pe care l-am avut ieri. Per total pe o perioada de timp suficient de lunga, numarul zilelor cu vant din fata va fi egal cu numarul zilelor cu vant din spate, astfel incat nu are sens sa fiu demoralizat atunci cand prind o astfel de zi.

In schimb asfaltul e suprinzator de bun si desi drumul e in usoara urcare, totusi pot sa ma misc destul de repede. Ar trebui sa fie cam singura urcare mare pana in Karakol, ultimul oras mare inainte de munte, iar daca drumul nu se strica dintr-o data am sperante sa ajung in 4 zile pana acolo.

In schimb cum zilele sunt lungi si orele de lumina sunt multe, nu prea am cum, si nici nu vreau sa pedalez de dimineata pana seara, astfel incat prefer o trezire mai tarzie si ceva pauze pe drum. Per total oricum se strang suficiente ore de pedalat. Am gasit si indeletnicirea perfecta pentru pauze, respectiv scrisul jurnalelor care au ramas restante, si trebuie sa spun ca desi merge mult mai greu pe telefon decat pe laptop, parca nu e chiar asa de rau. Si spre deosebire de laptop, pentru ca dureaza mai mult sa scrii un paragraf, uneori ma gandesc si a doua oara.

Astfel incat, dupa o ora si ceva de pedalat la deal iau o pauza la umbra si ma astern la scris sperand sa se mai opreasca vantul intre timp. Si dupa cateva randuri scrise, vad ca se apropie din departare o fata cunoscuta, belgianul Koen pe care l-am intalnit in Bishkek urmat de Laura si de francezul Julien.

Asa ca las inspiratia de o parte si pornim mai departe la drum in formatie de 4, in cautarea unei bodegi de pe marginea drumului pentru o ciorba calda. Doar ca primul restautant a fost dupa inca 15 kilometri in urcare, timp in care am pedalat intins intr-un ritm destul de alert impreuna cu Koen. Intre Koen si Laura e o diferenta destul de mare la ritmul de pedalat si lui Koen cred ca i-a placut putin sa evadeze intr-un ritm mai alert. Iar omul e chiar rapid, astfel incat tot schimband trena pedalam cu 25 de kilometri la ora la deal si cu ceva vant din fata. Singur nu as merge niciodata atat de repede, dar atunci cand esti cu cineva ai mult mai multa motivatie sa tragi un pic de tine.

Gasim in cele din urma si un restaurant paradit, gasim si ciorba, luam si o pauza lunga in mijlocul zilei. Totusi in ritmul asta, cu pauzele astea, nu cred ca o sa ajung prea departe, e deja ora doua si jumatate si au trecut doar 30 de kilometri, iar cum ceilalti vor sa se opreasca peste 30 de kilometri, imi iau din nou la revedere si pornesc din nou intr-un ritm mai alert impreuna cu Koen.

Urmatorii 30 de kilometri s-au strans si ei intr-un ritm halucinant, si din spusele lui Koen a fost prima data de cand a plecat din Belgia cand a pedalat intins atat de multi kilometri. Iar cum satele lipseau cu desavarsire si cum lumina nu era deloc potrivita pentru poze nu pot sa zic ca am pierdut ceva.

Din Balkiki se vede deja Issik-kul, lacul pe marginea caruia voi pedala urmatoarele zile. E cel mai mare lac glaciar din lume si cum nu ii vezi capatul seamana putin cu o mare la 2000 de metri in mijlocul muntilor.

Koen se opreste sa o astepte pe Laura, iar eu pornesc pe malul lacului sperand sa mai pedalez inca 20-30 de kilometri si poate mai important sperand sa gasesc un loc bun de cort pe malul lacului.

Semnalul de oprire vine in schimba mai repede decat m-am asteptat cand la o oprire normala aud din nou zgomotul inconfundabil al unei spite care cedeaza. Din fericire sunt chiar in dreptul unui sat si sunt locuri de cort pe marginea lacului asa ca ma apuc sa mesteresc la bicicleta. Locul arata genial ales, pe masura ce se apropie apusul. Apa din lac e calda si satenii ai copii se perinda pentru a face baia de seara in vreme ce eu schimb spita. E ultima spita de rezerva pe care o am pentru roata din spate si desi mai pot improviza cate ceva sper sa nu mai cedeze si altele pana cand voi ajunge inapoi in Bishkek. Si totusi bicicleta e prea incarcata si ma indoiesc ca se va intampla asa.

Vine si apusul extrem de spectaculos, nu e nimeni in jur si aerul e mai rece decat apa. E din nou unul din momentele in care cu aparatul in mana intri intr-un fel de transa incercand sa suprinzi cel mai bine momentul. Si totusi sunt lucruri ce raman doar in mintea calatorului, cum ar fi inotul sub cerul rosiatic atunci cand am pus aparatul de o parte.

Laura si Koen.

9000 de kilometri,

Pauza de masa.

The unkown around the corner

Catre steagul kyrgyz.

Afumati.

Calutul.

Alimentara din Ottuk

Oamenii muncii.

Reparand spita.

Locul de cort din seara asta.

Apusul zilei.

La scaldat.