Desi am o groaza de jurnale restante am zis sa scap de ceea ce e simplu de povestit.

Weekend-ul acesta am stat o groaza in dubiu daca sa particip la maratonul din Apuseni, initial am zis ca daca gasesc un loc la cineva in masina o sa particip, pentru ca pana la urma in momentul in care s-au ivit nu una ci doua ocazii sa renunt cu brio. Desi ii stiu pe multi dintre organizatori, combinatia faptului ca era foarte departe, cu prognoza nefavorabila, si cu promisiunea unei ture de antrenament cu Dani duminica m-au facut pana la urma sa renunt. Asta e, anul urmator particip cu siguranta.

Weekend a inceput cu o zi de sambata dedicata activitatilor organizatorice si casnice pentru plecarea de peste 3 saptamani in concediul de o luna, astfel incat am definitivat echiparea bicicletelor noastre pentru touring-ul de 20 de zile ce le asteapta.

Conditiile meteo la plecare.

Duminica in schimb, in ciuda prognozei potrivnice pornim in formatie extinsa sa alergam prin Bucegi, eu, mike, claudia si dani, inaintea noastra fiind cristi, vali si muha. Eu si dani voiam la omu pe Bucsoiu, sa coboram pe Ciubotea sa urcam pe Gaura urmata de o ultima coborare pe cerb, in timp ce ceilalti voiau sa faca decat prima parte a turei, intr-un ritm mai domol.

Astfel ca dupa ce reusesc sa ma mosmondesc cu brio pe langa masina reusim in cele din urma sa plecam pe la 8:45 de la gura Diham, pe o vreme caineasca ce nu imbia deloc la alergat. Era incredibil de racoare pentru luna iunie, vantul batea destul de tare si norii alergau pe langa creste cu o viteza incredibila. Si noi batman! batman!. Prima parte pana la Poiana Izvoarelor trece destul de repede, alergam mult pe poteca placuta, prin padurea invaluita de ceata. Si bucata pana la Prepeleac merge repede, si e chiar placuta la alergat, in schimb inainte de a iesi in mica inseunare ne echipam serios pentru vijelie. Ceea ce inseamna ca peste bluza de corp tragem foita de ceapa ce poate fi numita geaca de ploaie. Si dai inainte prin jungla de pe Bucsoiu, care anul asta parca a crescut si mai viguroasa ca anul trecut.

Urcand spre Poiana Izvoarelor printr-o padure invaluita de mister.

Pe poteca se vedeau urme ce pareau sa fie destul de proaspete, dar totusi cine sa aiba suficienta motivatie pentru a iesi pe vremea asta. Pe urcare descoperim si despre cine era vorba, Ioana Ciulei si Gina Badea si inca doi nenici mai in varsta. Daca credeam ca era vant puternic momentul in care am iesit in creasta Bucsoiului ne-a facut sa reconsideram scara vantului puternic. Batea cu putere dinspre nord-vest, in rafale suficient de puternice ca sa te forteze sa te opresti pentru a-ti tine echilibrul. Toate astea pe un teren complet acoperit de chiciura, o chiciura cum nu am mai vazut pana acum. Acoperise tot ce se putea acoperi in zonele in care batea vantul, si orice pietricica sau fir de iarba era complet invelit de chiciura. Si noi in colanti, o bluza de corp si o geaca de fas. Cam pe aici s-a terminat antrenament si a inceput partea de survival, care se traducea in momentul respectiv in a ajunge la Omu in cabana unde sa putem sa ne incalzim un pic.

Ne strecuram prin chiciura si ceata.

Winter time.

Fix ca iarna.

Alergand pe o poteca ce se pierde la infinit prin ceata.

Ajunsi in sfarsit la Omu.

Am vazut si vanturi si viscole mai naspa, dar in conditii de iarna cand ai tot echipamentul dupa tine, cu manusi, cagula, polare si toate cele, iar frig pe care sa-l resimt mai puternic n-am simtit de mult. Initial mi-au congelat degetele, pana am gandit o inginerie prin care le tineam cumva din interiorul gecii, pentru ca dupa aia nasul si fata sa fie cel mai puternic afectate. Am facut o groaza pana la Omu, si stau si ma gandesc ca daca o sa fie vreme de genul asta nu cred ca termina o treime din concurenti. Si o geaca de ploaie/vant buna devine esentiala in conditiile astea, impreuna cu o pereche de manusi.

Odata ajunsi la Omu, hotaram destul de repede ca in conditiile de fata nu are sens sa mai facem survival si pe creasta care merge spre Ciubotea, si dupa 20 de minute de dardait intr-o sala de mese cam inghetata de la Omu pornim la vale pe cerb complet anchilozati. Coborarea pe Cerb a fost in schimb superba, in partea pentru ca era ferita de vant, dar pentru ca natura inghetata incepea sa revina la viata pe masura ce coboram. Astfel incat in 40 de minute am trecut de la – ceva grade si vijelia de la omu in soarele ce incalzea padura pe langa poiana Costilei, intr-o super atmosfera de vara.

Revenirea la viata, pe valea Cerbului.

Iesim si sub plafonul de nori.

Valea cerbului, in toata salbaticia ei, cu vantul ce invartea norii nebuni pe deasupra

Odata ajunsi la masini cu ziua inca tanara hotaram sa mai dam o fuga pe jepii mici/jepii mari locuri ce erau mult mai adapostite de vant. Urcam intr-o ora si 40 pe jepii mici pana la Caraiman, nimic deosebit si fara prea mult chef de tras, iar odata ajunsi in platou ne ia in primire acelasi vant, ce bate totusi din spate de data aceasta. Ne oprim din nou la Caraiman la un ceai la suprapret (nu inteleg cum poti sa ceri 4 lei pe un ceai la plic), dupa care pornim mai departe pe platou spre jepii mari. Coborarea nu a mers nici ea genial, dar tot a fost foarte faina, e una din coborarile pe care poteca chiar imbie la alergat, si unde poti sa dai drumul la picioare. Si e lunga si continua, 1000m de alergat la vale.

In aceasi zi, alt anotimp in timp ce urcam pe Jepii Mici

Vreme faina si voie buna.

Un platou linistit, lipsit de turisti, astazi mai mult ca sigur nu a mers telecabina.

Inainte de frumoasa coborare pe Jepii Mari.

Am ajuns inapoi la masina la 6 dupa o zi fain alergat pe poteci pustii prin Bucegi, printr-o vreme ce aduce mai degraba cu weekend-uri din noiembrie, nu din iunie.