O zi de toamna in Hasmas, de la Covaci-Peter la Piatra Singuratica

Hasmas e un munte in care am ajuns rar, cumva cei 120 de kilometri pe care ii ai de condus pana aici sunt descurajanti atunci ai langa Bucegiul, Craiul, Fagarasul sau Ciucasul. Ultima tura pe aici a fost tot in toamna anului trecut, cu Mihaela, cand a reusit sa ratam cam orice coborare faina si sa facem un fel de inconjor al masivului trecand prin Trei Fantani.

De data asta in schimb avem temele facute si avem in plan atat urcarea pe varf cat si coborarea pe banda albastra de la cabana pana in Balan, coborare de care am auzit numai de bine. Plecam extrem de matinal de acasa cu aceleasi asteptari de cer senin si vreme perfecta. Pe cat imi place trezirea cu prima geana de lumina pe atat de mult e de regretat ora de lumina pierduta la final de zi, mai ales in zilele de weekend.

Termometrul oscileaza intre 1 si 2.5 grade pe tot drumul spre Balan, in stanga se vede zapada pe Harghita-Madaras si noi ne intrebam daca am ales bine destinatia pentru ziua de azi. Am deja in minte impinsul bicicletei prin zapada si noroi pe drumul spre varf si alunecatul ca sania de acolo la vale. Rasuflam usurati dupa ce facem dreapta spre Balan si dupa ce zarim in departare Piatra Singuratica si abruptul de sub varf, termometrul creste si el usurel pana la 6-7 grade pana cand plecam de la masina si soarele se arata din ce in ce mai puternic.

Urcarea spre Covaci Peter merge struna, vantul ne impinge de la spate. De aici in schimb mai vin si scurte portiuni de impins pana cand ajungem in zona de pasuni si platouri inalte de sub varf. In departare stancile din cheile Bicazului si Ceahlaul se suprapun intr-o perspectiva ce sugereaza un Yosemite in miniatura iar noi ne bucuram de o zi de toamna perfecta.

De noroi in schimb nu scapam caci zapada cazuta acum cateva zile s-a topit mai greu in zonele umbrite ale muntelui. Totul culmineaza cu o zona inainte de varf unde rotile bicicletei se incarca cu cel mai veritabil clei de campie. La fel de umede sunt si portiunile de traverseu iar combinatia de umezeala, noroi si pietre calcaroase iti dau impresia ca bicicleta se duce unde vrea ea. Asta mai ales dupa ce esti obisnuit cu potecile complet uscate din Postavaru din ultima perioada.

Pe varf e liniste si pace si luam o pauza lunga intr-un loc ferit de vant, privind cativa nori rataciti cum se perinda pe deasupra poienilor prin care trecusem cu putin timp inainte. Aici e loc fain de venit si de stat cu cortul, si la cum arata terenul sunt foarte curios sa ajung aici si la ski de tura iarna. Desi nu stiu ce imi doresc mai mult, zapada de schi de tura sau asfalt si poteci uscate pentru bicicleta. Combinatia ideala ar fi zapada buna de schi pe sus si asfalt uscat e jos dar stiu ca e cat se poate de improbabila.

De pe varf coboram spre cabana si dupa o pauza pentru o ciorba de fasole incercam sa ne mai invartim putin in zona in cautarea luminii perfecte si a cadrului perfect. Trebuie sa recunosc ca arata foarte bine cabana si Piatra Singuratica si avem parte si de cateva momente cu lumina perfecta atunci cand soarele se strecoara printre doua siruri de cer senin. Coborarea pana in Balan e si ea pe masura efortului de a ajunge pana aici, alterneaza portiunile abrupte cu radacini cu portiuni de flow. Culmea e ca e genul de poteca care iti da impresia ca se poate cobora integral pe bicicleta, chiar in momentul acesta ne mai da jos din cand in cand. Clar e de revenit si de incercat inca odata.

Track si date aici: https://www.strava.com/activities/1932706359