De dimineata strangem repede si dam sa pornim tot in formatie de 3, pana cand imi dau seama ca am pierdut o parte a chainglider-ului pe drumul de la locul de cort pana la drum. Ii las pe oameni sa o ia inainte, in ideea ca ne intalnim mai tarziu, atunci cand iau si ei o pauza, si plec in cautarea partii lipsa pe care o gasesc neasteptat de repede.

O montez repede la loc si dau sa plec, doar pentru a face un kilometru si pentru a vedea ca chainglider-ul a luat-o din nou razna si se agata in pedale. Lantul are deja aproape 2000 de kilometri si e destul de uzat, dar nu vreau sa-l schimb cu rezerva, sau cel putin nu pana in Teheran, astfel incat apelez la tot felul de inginerii si la opriri din kilometru in kilometru pentru a mai regla chainglider-ul, in vreme ce Antoine si Mathis sunt probabil deja mult in fata. Probabil o sa-i mai intalnesc la locul de cort din seara asta.

Si din frustrearea reglajelor si a opritului din kilometru in kilometru trec la o alta extrema, o prima mostra a ospitalitatii iranienilor. Intr-o parcare de pe marginea drumului o familie tocmai s-a oprit sa ia micul dejul si ma invita si pe mine sa iau micul dejun cu ei, oferta pe care o primesc cu bucurie, caci urmatorul oras e inca departe si prea multe lucruri de mancare nu prea mai am dupa mine. Micul dejun e super bun si super simplu, un fel de lipie mai groasa super buna, un pic de branza si ceai. Provincia prin care calatoresc acum are foarte multi azeri ce vorbesc practic un fel de turca, astfel incat mai pot inca sa folosesc putinele cuvinte in turca pe care le stiu pentru a comunica putin, dar din pacate foarte, foarte putin. Oricum nu stiu in cate tari de pe lumea asta se intampla astfel de exemple de ospitalitate spontana.

Dupa fotografii, multumiri si dupa ce primesc un pumn de caramele pornesc din nou la drum, de data aceasta cu putine sperante ca o sa-i mai prind din urma pe cei doi francezi, astfel incat pedalez in ritmul meu, cu pauze pentru poze si fara prea multa graba. Intr-una dintre pauze iau si 3 din caramele pe care le-am primit si molfai fericit la ele, pana cand se intampla dezastrul.

In Turcia am simtit cum una din masele nu se simte chiar ok, dar neavand probleme la cald / rece / mestecat,cum nu se vedea nimic, si cum nu aveam o dorinta prea mare sa vizitez un dentist intr-un oras uitat din Turcia, am zis ca poate e o problema temporara care disparE de la sine. Acum in schimb ma trezesc cu o bucata destul de mare dintr-un molar cum ramane in caramelele pe care le mestecam si imi lasa nervul sau dentina foarte, foarte expus(a). Suficient de expus ca sa doara atunci cand respir aer nu foarte rece sau atunci cand beau ceva ce nu e foarte rece.

Asta era fix una din probleme de care mi-era teama in calatorie, si in vreme ce analizez situatia nu pot sa nu ma intreb un neajutorat “De ce?”. Am fost la dentist inainte de a pleca, chiar am scos si 4 masele de minte cu ceva probleme anul trecut, cu gandul la calatorie, totul parea sa fie in regula si iata-ma acum intr-o zona destul de pustie din Iran cu sate mici si orase cam darapanate si cu o nevoie destul de urgenta de un dentist.

Bun, analizez situatia, bine macar ca s-a intamplat acum si nu undeva prin Pamir sau prin Tien Shan, atunci chiar ar fi fost o problema mult mai mare. Pe de alta parte urmeaza doua orase maricele, Tabriz si Tehran unde sper sa am sanse sa gasesc un dentist care sa fie cat de cat ok dupa standardele din Romania. Intr-un mod paradoxal, desi problema e mult mai mare, nu sunt chiar atat de demoralizat ca acum 3 zile cand mi-a cazut trepiedul de pe bicicleta si a trebuit sa ma intorc dupa el. De data aceasta tot inainte si sa vedem cum rezolvam problema.

Pe bicicleta, o belea de genul asta chiar e o problema foarte mare, caci nu poti sa bei cum trebuie, nu poti sa mananci cum trebuie si nu prea ai cum sa pedalezi multi kilometri fara energie, astfel incat trebuie rezolvata cat mai repede. Cum o sa o rezolv si la ce fel de dentist sunt ganduri care mi se tot invart in cap in vreme ce pedalez catre Marand pentru a mai scurta ziua urmatoare distanta pana la Tabriz.

La o benzinarie opresc pentru a reumple sticluta primusului cu benzina pe care o primesc pe degeaba si care aflu ca oricum e obscen de ieftina aici, pe undeva pe la 0.20 euro litrul. Pe de alta parte, deoarece e ieftina e si mult trafic si sunt foarte multe masini pe strazi, majoritatea care isi traiesc a treia tinerete pe strazile Iranului.
Dau sa ma urc pe bicicleta si aud in parait, iar cand ma uit, vad cum s-au rupt pantalonii intre picioare, singura pereche de pantaloni de primavara/vara pe care ii am dupa mine. Am o teorie ca atunci cand apare o problema ea vine la pachet cu mai multe, si chiar ma intreb ce nu o sa mai mearga cum trebuie astazi, cu pantalonii se rezolva cu o cusatura si nu e o problema prea mare, singura speranta e sa tina reparatia.

Dupa lasarea intunericului ajung si intr-un mic orasel unde incerc sa-mi cumpar un sim de Iran, de la Irancell care am inteles ca desi are doar 2G are acoperire in toata tara. In plus am nevoie de internet pentru a avea un fel de harta si pentru a incerca sa gasesc un dentist ziua urmatoare in Teheran, lucrul de altfel deloc usor cand totul e scris in farsi. Opresc la primul magazinas care vinde tigari, brichete si cartele, omul nu vorbeste deloc engleza si ne intelegem pana la urma cumva ca vreau in sim de irancell care sa aiba si internet.

Bun, taie omul simul, semnez tentativa de contract si cand sa-l incerc vad ca simul nu merge in telefonul meu. De fapt in nici unul din cele 2 telefoane pe care le am, amandoua deblocate. Si dai cu incercari si cu explicatii dar nimic. Dupa o ora pierduta plec cu un sim care nu functioneaza, luat cu echivalentul a 1.5 euro, si cu speranta ca o sa iau un telefon deblocat pentru Iran in care o sa functioneze si sim-ul meu, un nokia de acum 10 ani probabil.

Am zis ca problemele vin in general la pachet, si in vreme ce pedalam prin noapte catre Marand, cu o masea cu probleme, cu pantalonii rupti intre picioare, cu o harta aproximativa si fara posibilitatea de a comunica, chiar ma intrebam care e urmatorul lucru ce poate sa se mai intample astazi, o pana ar mai fi lipsit. Si cand ma opresc la un moment dat pentru a manca cativa biscuiti care erau destul de usor de mestecat, vad cum opreste o masina din sens opus si din ea iese un iranian cu un tricou de warmshowers, din orasul spre care pedalam.

Omul pe nume Akbar e super de treaba si cred ca a facut o pasiune din a intalni toti ciclistii care vin dinspre vest in Iran. A intalnit in 2 ani si jumatate 270 de ciclisti si eu sunt primul din Romania, s-ar putea sa mai urmeze si altii in urmatoarea perioada. In acelasi timp nu poate oferi un dus cald cum ar spune site-ul, dar poate oferi un loc de cort ok, mancare buna si usor de mestecat pentru seara asta si cel mai important promisiunea unui dentist maine. Marand are totusi 200.000 de locuitori, ma gandesc ca poate sunt ceva sanse sa gasesc un dentist ok.

Seara o petrecem la foc impreuna cu alti 2 calatori din Germania (in topul calatorilor intalniti de Akbar pe primul loc sunt nemtii, pe locul doi francezii, dupa care englezii si elvetienii), ce intra in categoria muzicienii veseli din Bremen (chiar daca sunt din Berlin). Au dupa ei instrumente muzicale si plecasera anul trecut in August din Germania in formatie de 16, cantand in diverse locuri din Europa. Acum au ramas doar doi si continua calatoria catre India. Si am stat din nou la poveste legate de intamplarile de pe drum si despre diferentele culturale dintre Germania si alte tari, in jurul focului cu Akbar si cu inca un prieten iranaian.

Distanta: 80km.
Diferenta de nivel: 900+ / 600-.
Moral: 2.
Obiective: 5.

Dimineata.

Invitata spontan la masa de o familie de iranieni, de la care am primit si caramelele buclucase.

Drumuri destul de aglomerate.

Daca nu am poza cu 3000 de kilometri macar cu 3100 sa am.

Apusul demoralizat.

Akbar, gazda din Marand