Totusi temerile noastre privind temperaturile au fost nefondate, caci desi dimineata cortul este acoperit de o platosa de chiciura, inauntru sunt 6 grade si in sacii de dormit e cald si bine. Ceata alearga prin caldare si norii ascund soarele mult dorit, asa ca nu ne grabim. Avem rabdare ca soarele sa prinda puteri pentru ca intuim in ce loc fain suntem si niciunul din noi nu vrea sa se grabeasca spre coborare. Laguna de sub noi are albastrul acela azuriu pe care l-am descoperit la Paron, albatru ce se intensifica sub lumina potrivita. Din cand in cand morena pravale spre luciul apei, cu zgomot infundat, pietre mai mari sau mai mici. Stam la o sesiune foto prelungita si apoi prindem drumul vechi ce se catara in serpentine deasupra tunelului si printr-o portita ingusta sare in partea cealalta. Tersamentul este prabusit/ luat de ape, astfel incat in pasul propriu-zis nu poti razbi decat cu piciorul sau cu bicicleta. Insa cum niciunul din turistii care parcheaza masina la intrarea in tunel nu au curiozitati mai mari decat selfie-ul regulamentar, ajungem sa fim singuri, cu muntii crescand in fata noastra si ghetarii apropiindu-se cu fiecare metru urcat. Trecatoarea batuta de vanturi ne dezvaluie pe partea estica alte varfuri, inclusiv Huscaranul, cel mai inalt varf al Anzilor. Doar stand in strunga acea presata de doi pereti de granit realizezi cat de nebun e drumul asta care se catara din doua parti spre o bresa a unei creste secundare, creasta aflata la randul ei intr-un urias amfiteatru inghetat, cu diametrul de poate 50 de kilometri.

Nici coborarea pe partea estica nu se lasa mai prejos si de la inaltimea dungii de asfalt privim cum se insira serpentinele pe versantul ce coboara abrupt 600 de metri sub noi, pana in firul unei vai largi, aflata la 4000 m. Sunt convinsa ca o urcare pe partea vestica ar fi la randul sau putin infricosatoare cand te-ai gasi la inceputul vaii glaciare si te-ai uita in sus usor fascinat si ceva mai mult ingrozit, incercand sa ghicesti finalul serpentinelor, dar in egala masura extrem de estetica, cu un amfiteatru glaciar chiar si mai mare decat cel din partea estica. In orice caz, partea cea mai faina este ca toate aceste frumuseti sunt accesibile oricui, si inca la un pret modic, deoarece exista curse locale ce leaga orasele Carhuaz (vest) de Chacas (est) peste Punta Olimpica.

Din fericire, pentru noi, spectacolul Cordilierei nu s-a incheiat, caci inclusiv drumul national pe care ajungem sa pedalam cu spor spre Huaraz se insoteste pe de-o parte de Rio Santa, iar pe cealalta parte de varfurile vesnic albe. Ne asteapta cateva zile de odihna bine meritate in Huaraz.