E ora 18 si imping bicicleta cot la cot cu Cristi spre Varful Pietrele Albe. Arsura soarelui parca s-a mai inmuiat putin si e bine asa, caci apa ne e pe terminate. Avem deja 50 de kilometri si peste 2000 m urcati azi, ceea ce, daca adaugam factorul bagaje, inseama ca am muncit ceva. Il intreb pe Cristi daca tura de fata e un bun inlocuitor de ProPark si mi se raspunde ca ProPark-ul e Pokemon pe langa epica noastra. Nu stiu inca daca ar trebui sa intrepretez asta ca pe o lauda, probabil ca nu, caci in ritmul asta, nu o sa mai mearga nimeni cu noi in ture. Cum spunea si Cristi, statistic vorbind, majoritatea oamenilor isi doresc ture placute, urcari ciclabile si cu deschidere, poteci faine de coborare dar nu prea tehnice, distante potrivite si confortul unui pat si al unui dus. Abordarea asta spartana cu impins bicicleta, carat bagaje, spalat la rau si ferit de atacul tantarilor nu e pentru oricine.

Muntii Lotrului au fost probabil revelatia verii in materie de bikepacking. Potrivit de ciclabili, potrivit de lungi, suprinzator de inalti, departe de aglomeratia din muntii celebri dar si feriti de stane si caini agresivi. Inca de la prima parcurgere, acum o luna, ne-am pus in minte sa revenim. Eu una, nu ma asteptam sa se intample chiar atat de repede si ma gandeam mai repede la o tura de iarna, pe schiuri de tura, dar Radu insista cu ei si de data asta vom parcuge toata partea lor vestica, din Curmatura Bucegi si pana in Transalpina.

Stiam ca in fata ne sta o zi lunga, ciclabila, dar lunga, in care vom strange peste 2000 m diferenta de nivel, asa ca eu una, nu ma grabesc in Voineasa. Cumpar mancare cat sa ne ajunga pentru doua zile pline de efort, caci eu si Radu nu functionam cu jumatati de portie, cum mananca Cristi. El, din 2 bucatele de cascaval si 2 felii de salam s-a saturat. Noua asta abia ne ajunge pe o masea. Ce e drept, si pantele alea pe care ma incapatanez sa stau in sa pedaland in forta cu foaia de 34 isi cer tributul sub forma de calorii.
Prima mie de metri ar trebui sa fie usoara, caci din Voineasa avem un forestier 100% ciclabil pana in Curmatura Bucegi. Hai sa il numim Trans-Lotrului, caci drumul uneste practic sudul (Voineasa), cu nordul (Sibiu), trecand prin punctul cel mai de jos al crestei Lotrului- Curmatura Bucegi 1610 m, impartind practic creasta in doua parti aproape egale (partea de est si cea de vest). Planul nostru e ca o data ajunsi in Curmatura Bucegi, sa cotim spre vest si sa ne mai oprim in Transalpina. Urcarea pe forestier e lunga, dar nu e nimic de speriat, cu exceptia caldurii. E o caldura afara, ceva de speriat. De fapt o zapuseala care genereaza valuri de transpiratie ce definitiveaza stratul de jeg si piele lipicioasa capatat din zilele anterioare.

Se impune o baie si cautam cu ochii locul perfect: o bulboana, cu mal accessibil si scaldata in soare. Il si gasim, dar doar Radu e suficient de curajos sa intre cu totul in apa rece de munte. Eu si Cristi ne multumim sa ne spalam temeinic, dar de pe mal. Acum imi pare o ocazie potrivita sa imi schimb si base-layerul. As schimba si tricoul, care e ud fleasca pe spate, dar asta e singurul pe care il am, asa ca il agat pe rucsac sa se mai zvante. Dupa ce am rafinat, in America de Sud, uniforma perfecta pentru bikepacking, nici nu imi mai bat capul sa mai incerc alte combinatii…Doar ca umezela din Romania e diferita de uscaciunea din America de Sud, si desi tricoul de lana nu pute, prinde un aer jilav care impune uscarea lui, mai ales dupa ce tu te speli si mirosi a deodorant.

Asa ca, racorita, cu tricoul fluturand pe rucsac, continui urcarea dar ma poticnesc in niste tufe de zmeura de care ma smulg cu mare greutate. Sa tot fie ora 12 cand terminam cu forestierul si facem stanga spre Lotrului. Inainte de atacul Negovanului, atacam proviziile carate in rucsac si la umbra ultimului brad de pe marginea drumului facem o pauza de masa cu salata si fructe, cat sa imi usurez bagajul. Ce e drept, ceva proaspat si racoritor merge numai bine pe caldura asta. Definitivam masa cu multi biscuiti (pentru calorii) si o luam din nou la deal.

Imi era putin tarsa de urcarea pe Negovanul Mare, caci varianta pe care o stiam noi mergea prin niste santuri adanci, pline de iarba mare si nu aveam niciun chef de sauna aferenta. Insa de data asta suntem mai inspirati, caci tinem un drum partial ciclabil, dar totusi o urma de drum, curat, ce ne ajuta sa urcam cu mai mare usurinta pe Negovanul Mare. De aici si pana pe Steflesti suntem in teren cunoscut si cumva, in mod eronat, in mintea mea, calculele spuneau ca de indata ce ajungem pe Steflesti (adica in cam 2 ore) creasta Lotrului e ca si incheiata.Pe Steflesti am ajuns la timp, dar de acolo, am mai mers o dupa-amiaza intreaga pe creasta. Intre cele 4 varfuri ramase sunt distante destul de mari, drumul urcand pe fiecare dintre ele.

In zona Muntele Larg tragem la o stana sa intrebam de apa si de branza, rezolvam doar apa. De acum incolo e cazul sa ne cautam loc de innoptat. Alesul va fi un luminis pe coborarea spre Transalpina, la limita padurii, loc numit si “La tantarul feroce”. Rezolvam tantarii cu un foc de lemn de brad si ne pregatim pentru ultima noapte dormita afara, sub un cer atat de negru si atat de plin de stele cum numai in locurile aflate la zeci de kilometri de orice asezare omeneasca mai poti sa gasesti. Imi aduce aminte de cerul din America de Sud, Calea Lactee se reliefeaza si ea cat se poate de clar si da, sunt recunoascatoare pentru simplitatea noptilor de vara, securitatea pe care ti-o da o mana de prieteni si leganatul domol al hamacului, intins perfect. Si azi a fost o zi buna.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3893380369