Din nou Mihaela a scris un jurnal mai mult decat bine documentat si detaliat, astfel incat dupa weekend-ul trecut cand am scris independent 2 jurnale ce au iesit extrem de asemanatoare, am zis sa nu mai dulblam si de data aceasta efortul. Totusi un pic de exercitiu la scris nu strica niciodata, astfel incat am sa incerc sa mai adaug si eu cateva cateva randuri.

In timp ce mergeam noi printr-o zona rurala din Mecklenburg-Vorpommen, am impartit un timp drumul cu o fatuca pe un armasar negru. Cat timp noi ne mai opream sa ne dumirim pe unde trebuie sa o luam, analizand harta, fatuca ne prindea din urma, dupa care iar o depaseam, si tot asa. La un moment dat cand pedalam pe soseaua de tara, auzim zgomotul de galop venind din spate, si uitandu-ne in spate ii vedem cum goneau in galop pe miristea de langa drum. Si arata foarte tare imaginea, si mi-as fi dorit sa am ceva cu care sa pot sa filmez momentul, cert e ca desi si noi mergeam cu un respectabil 20km/h am fost lasati in praful ridicat de copitele armasarului.

Mai dam putin timpul inainte putin, si ajungem in Luebeck, unul din cele mai frumoase medievale orase din nordul Germaniei si orasul cel mai important din Liga hanseatica. Raman la ideea ca orice calatorie cu bicicleta prin locuri pline de istorie, cuplata cu putina curiozitate si access facil la informatii face mai mult decat orice manual. Pentru ca nu inveti doar lucruri ce s-au intamplat acum o jumatate de veac la o jumatate de glob de tine, ci vezi si urmele pe care le-au lasat intamplarile respective.

Mai dam timpul putin inainte, si ajungem la locul, sau mai bine zis plaja unde ne-am petrecut noaptea. Dupa experienta ultimelor iesiri cu bicicleta pe malul marii Baltice am ajuns la concluzia ca plajele pustii nu sunt deloc greu de gasit, in schimb de data acesta locul chiar a fost deosebit de frumos. Dupa ce se culca Mihalea ma mai tot joc cu aparatul incercand sa fac cateva poze in care sa surprind cerul extrem de instelat, si tinand cont ca trepiedul a fost improvizat din cob-uri si ca nu am declansator cateva au iesit chiar suprinzator de bine. Oricum un trepied incepe sa devina absolut necesar. Si rasaritul a fost deosebit, desi practic nu am vazut deloc soarele.

Mai dam timpul putin inainte, si dupa o lupta cu un mic uragan potrivnic si dupa o degustare de corcoduse, ajungem in Wismar, alt oras al Hansei cu o istorie putin diferita. A fost unul din orasele care vreme de cateva sute de ani, impreuna cu alte zone din nordul germaniei au apartinut de … Suedia. Care aparent a iesit destul de bine din razboiul de 30 de ani, fiind una din marile puteri ale Europei in perioada care a urmat. Pana cand in 1711, cand la fel ca alte mari puteri de-a lungul istoriei, s-au hotarat sa atace Rusia. Si a venit iarna. Cred ca e destul de clar care a fost rezultatul… Revenind la Wismar practic Suedia a renuntat definitiv la el abia in 1903.

Restul, de la Mihaela citire:

Ca ne place marea nemtilor asta nu mai e deja niciun secret, cred eu. Am fost si anul trecut, am fost si anul acesta si am decis chiar sa revenim, pentru a treia oara in 12 luni pe malul Marii Baltice. Ce ne atrage atat e greu de spus. Pe de-o parte ne e linistea si bunul-simt de acolo. Litoralul nemtesc este tot ce nu este cel romanesc. Cu siguranta pentru ca are mai multe sate si asezari tihnite decat statiuni (la noi e in mod cert invers). Pe plaja nu rasuna nicio muzica, nu se vinde nimic, nu se face gratar si alte indeletniciri. De multe ori se poate ajunge doar pe jos sau pe bicicleta. Am gasit de fiecare data si plaje aglomerate dar si fasii inguste de nisip, absolut pustii, in care 2 oameni stau tolaniti la mal si se bucura de soare, de valuri, de briza. La marea lor este tihna. Marea lor este putin pentru “pensionari”, putin pentru “familisti” si in niciun caz pentru petrecareti. Pentru discoteca pe plaja exista Ibiza. Marea lor are piste in loc de drumuri, muzee interesante si orase cu o istorie bogata. De fapt tura am planificat-o pentru doua asemenea orase: Lübeck si Wismar, ambele jucatori importanti in Liga Hanseatica si (asa cum deja banuiti) incluse in Patrimoniul Unesco datorita mosternirii ramase (culturale si arhitectonice). Daca intre ele se mai intindea si o fasie generoasa de plaja ce promitea din nou un somn in aer liber, daca vantul avea sa ne fie partener de drum, aducand pe langa rafale si mirosul marii, avea sa fie cu atat mai bine.

Fata de ritmul cu care ne-am obisnuit (si care nu ne face deloc cinste) ce include sculat tarziu si plecat la miezul zilei, acum chiar trebuia sa ne sculam devreme si sa plecam mai devreme la drum, pentru ca in prima zi am fost nevoita sa inghesui si cam 100 de kilometri si cateva ceasuri pentru vizita culturala in Lübeck si cautat plaja perfecta pentru innoptat. Deci aveam treaba multa in prima zi…Din fericire locurile prin care am trecut chiar ne-au ajutat sa ne indeplinim misiunea auto-asumata, pentru ca nici nu promiteau si nici nu ne-au dezvaluit la fata locului puncte de interes numai bune sa ne ia mintile si sa ne taie elanul de pedalat. Drumul a fost si el numai bun, in mare parte drumuri secundare si asfaltate, vantul ne-a ajutat si el putin batand oarecum favorabil, asa ca am degustat doar peisajul rural din Mecklenburg-Vorpommern, facandu-ne drum aproape singuri printre satele in care, spre surpinderea noastra: am gasit oameni. Am mai scris deja pe blog ca satele nemtilor sunt fantomatice. Aranjate ca la carte si pustii. Fara copii care sa se joace in curte, fara oameni care sa se invarta prin gradina, fara oameni pe camp. Totul inchis, totul zavorat, toti ascunsi in spatele ferestrelor decorate cu diverse bibelouri si perdelute. Si asta nu se intampla doar la orele pranzului cand sa zicem toti sunt la masa, se intampla cat era ziua de lunga, caci atunci cand te urci pe bicicleta pedalezi si la 10.00 si la 13.00 si la 18.00. Ei bine am trecut pe aici, prin niste sate in care oamenii stateau la poarta ori luau masa in gradina, copii se jucau in fata casei singuri ori sub ochii parintilor, cei mai in varsta ne priveau de pe o banca de lemn pusa strategic sub coroana unui copac si tot asa…Ma rog, preocupari normale de weekend la sat.

O idee mai optimisti ajungem astfel in Lübeck si ne oprim in centrul vechi unde facem o pauza mai lunga. Lübeck este strans legat de Liga Hanseatica si aceasta uniune comerciala i-a adus mari beneficii de-a lungul timpului facandu-l sa infloreasca de-a lungul a patru secole (secolele 13-17) si devenind cel mai bogat si cel mai puternic oras din zona Marii Baltice. Mostenirea Ligii este azi vizibila la tot pasul si in acelasi timp ne ajuta sa ne facem o impresie asupra aparentei orasului in perioada sa de glorie: ziduri de aparare, sisteme de porti pentru intrarea in oras, canale ce inlesneau accesul dinspre si inspre port, biserici din secolele 13-14, case de negustori din caramida rosie ce amintesc de specificul olandez, toate sunt astazi istorie vie. Datorita acestora orasul a fost inclus in 1987 in Patrimoniul Unesco fiind primul caz din Europa in care nu s-a inclus un simplu monument, ci o suprafata intreaga, considerata reprezentativa pentru o anumita perioada istorica. Parca in secolul 10, odata cu intemeierea orasului, numele ales pentru noua asezare avea sa fie predestinat: Liubice (inseamna “incantator”).

Orasul se gaseste la 15-20 de kilometri de Marea Baltica si pe inserat ne urcam din nou in sa si parcurgem cu spor distanta ce ne despartea de locul de innoptat. Din ciudateniile calatoriei merita totusi mentionat un tunel construit pe sub raul Trave, tunel in care, pentru ca nu este construita o pista, nu poti intra cu bicicleta. Si cum nici pod special pentru biciclisti nu erau sa faca, au pus la punct o linie de naveta: un autobuz in care te urci cu tot cu bicicleta si care strabate in siguranta tunelul, lasandu-te pe partea cealalta. Evident, pentru ca nu suntem in Canada, serviciul este gratis.

Ajunsi odata cu inseararea in localitatea Travemünde (cu alte cuvinte “La varsarea raului Trave”) trecem raul cu bacul si ne amestecam prin multimea ce se indreapta spre micile case de vacanta. Satul in care am ajuns, Priwall, este un fel de intruchipare idealizata a 2 Maiului de la noi. Strazi fara asfalt, casute mici, doar cu parter si o mica veranda in fata, terase si mici localuri linistite, asezate la cate un colt de strada si marea ce se simte, se miroase in spatele micilor dune. Tihna si bunul gust de aici sunt fermecatoare si de as avea si eu o mare ca asta aproape, apoi nici nu mi-ar displace 1-2 weekenduri pe an, sa ma duc si sa nu fac nimic. Sa ascult doar valurile si rasetele prietenilor, sa ma legan in hamac si sa citesc o carte buna, plimbandu-ma la inserat pe plaja si privind…lebedele.