Mamele noastre ne intreaba in mod constant dupa fiecare tura mai aventuroasa daca nu a fost frig, greu, epuizant sau lung, o intrebare la care nu e deloc usor sa raspunzi sincer. Poate cel mai bun raspuns pe care pot sa-l dau e ca e normal sa fie greu, si ca orice lucru care se merita facut trebuie sa aiba un grad de dificultate si de provocare si de necunoscut in el. Odata cu dificultatea vine si satisfactia pe care o ai atunci cand reusesti, iar aici nu e vorba numai de pedalatul prin pasuri de peste 5000 de metri, ci de absolut orice proiect in care se merita sa te implici.

Si da, pe bucata de 350 de kilometri intre Keylong si Leh au fost destule momente in care a fost greu. Poate exemplul cel mai bun e numarul de kilometri pe care ii faceam intr-o zi. O zi buna pentru noi avea cam 60-70 de kilometri cu 1000-1200 de metri diferenta de nivel. Pare putin dar atunci cand totul se intampla la peste 4500 de metri inaltime, atunci cand dormi la cort la 4800 de metri si atunci cand pasurile se ridica pana aproape de 5400 de metri parca nu mai e chiar asa. Si acum trebuie zis ca amandoi stam destul de bine la capitolul conditie fizica si ca in mod normal prin Romania o zi normala de pedalat putea sa se intinda usor spre 150 de kilometri. Dar aici sunt multe lucruri care s-au strans, altitudinea, oboseala acumulata in ultimele 3 saptamani si mancarea zilnica formata inevitabil din orez, legume, bread-omlete si biscuiti.

Dupa Keylong am intrat intr-o bucata in care nu exista nici localitati permanente, nici semnal la telefon, ci doar un lung Transfagarasan de 250 de kilometri ce urca si coboara prin inima muntilor. Pare ca suntem cu totul rupti de lumea exterioara, pedaland zi de zi cei 70 de kilometri sub un cer incredibil de albastru. La mijlocul zilei de obicei ajungem la mici popasuri cu dughene improvizate din foste parasute militare unde mancam un pranz cat se poate de consistent si facem aprovizionarea pentru urmatorii 70 de kilometri. Si tot asa, indreptandu-ne spre un Leh ce pare undeva departe. Iar dupa doua saptamani si ceva de orez si legume / linte picante, amandoi visam la pizza si la cartofii prajiti pe care speram sa-i gasim in Leh.

Si acum trebuie spus ca in timpul calatoriei am aflat ca noi nu am ales cea mai aventuroasa cale de a ajunge pana in Leh, asta dupa ce ne-am intalnit cu un cuplu de elvetieni si un cuplu de nemti care venind din sens opus ne-au povestit cu destul de mult entuziasm despre Zanskar. Ar fi fost aproape o saptamana in plus petrecuta pe drum, dintre care 5 zile ar fi fost petrecute impingand la bicicleta pe poteci de trekking, cu bagajele urcate pe cai departe de orice fel de localitate. Ar fi fost si o loterie destul de mare, fiind destul de tarziu in sezon erau sanse destul de mari ca oamenii care se ocupai de cai sa fi coborat spre sate, iar lucrul acesta puteam sa-l aflam in cel mai bun caz dupa doua zile, una de pedalat la deal pana la 5000 de metri si una de impins bicicleta prin nisip. Ar fi urmat un Zanskar salbatic si spectaculos, cu vai verzi si vafuri inzapezite de 7000 de metri, sate musulmane, un detour pana in Kargil si de acolo inca 350 de kilometri de pedalat pana in Leh. Cu mult noroc si daca toate lucrurile s-ar fi legat am fi avut sanse sa ajungem in Leh inainte de pleca avionul, complet epuizati si dupa o aventura cat se poate de epica.

Binenteles ca daca as fi fost singur as fi ales fara sa ma gandesc de doua ori varianta de mai sus, si binenteles ca Mihaela, intotdeaua mai cu capul pe umeri, nu ar fi ales-o in vecii vecilor, sau cel putin nu cu toate variabilele de mai sus. Iar cum toate incercarile mele de deturnare si de convingere psihologica au fost sortite pieirii, pana la urma calea de mijloc a fost varianta cu care plecasem in minte de acasa, Manali-Leh care in cele din urma s-a dovedit si ea suficient de spectaculoasa si de provocatoare.

Muntii printre care serpuieste drumul nostru par putin de pe o alta planeta. De fiecare data cand urcam intr-un pas si cand privelistea se deschide nu poti sa nu te minunezi de cat de mult pot sa se intinda in toate directiile, efect ce e amplicat de aerul incredibil de curat de la altitudinea asta. Sunt momente in care sunt sigur ca distingeam varfuri ce erau la 200-300 de kilometri distanta, uriasi acoperiti de zapada pe care ochiul uman putea sa-i distinga mai bine ca obiectivul aparatului. Locurile de cort par si ele rupte din reviste, cu un cer instelat cum poti vedea doar in mijlocul pustietatii departe de orice poluare fonica. E o lume minerala ce pare la prima vedere complet lipsita de viata, un pustiu in mijlocul unui ocean de munti ce se intinde 1000 de kilometri in toate directiile. Si imi pare chiar bine ca am ajuns prin coltul acesta de lume.

Greu, frumos, salbatic si indepartat, cam astea ar fi cele patru elemente esentiale pe care le caut in orice calatorie sau in orice aventura. Intr-un fel merg mana in mana, locurile indepartate sunt si salbatice iar orice salbatic are si o frumusete naturala. Sunt locuri si imagini care iti ating intr-un fel sufletul si care devin o parte din tine, momente ce imi place sa cred ca nu vor fi sterse prea curand de tavalugul uitarii. Momente care fiind impartite cu inca cineva devin cu atat mai valoroase.