Mai jos de la mike citire jurnalul weekend-ului care tocmai a trecut:

Un pic mai multe poze aici.

Daca la geografia Romaniei invatam despre Dealurile de Vest care nu am inteles niciodata de ce sunt considerate dealuri cand au inaltimi de 100m, acum ne-am plimbat pe schiuri prin Erzgebirge (Muntii de minereu) care pot fi numiti munti doar cu o oarecare indulgenta la fel cum plimbarea noastra pe schiuri poate fi numita schi de tura, doar cu aceeasi doza de indulgenta.

Printre copaci ca de zahar.

Asa ca, manati de o pofta nebuna de zapada si coclauri ne urcam pe foci si incepem sa ne croim cale prin padure, printre braduti, pe langa partii. Zapada e suficienta pentru urcare, dar e lipsita de baza pentru coborare si la un viraj mai scurt ai ajunge la pietre/pamant. Insa natura compenseaza caci e o zi frumoasa de iarna si frigul a format platose albe pe fiecare copacel si pe fiecare bradut, amintindu-mi de cumva de Poiana cu Urzici prin care treci ca sa urci pe Valea Morarului.

Dupa 45 de minute si doua pauze, ajungem pe varf unde dam peste statia superioara a telecabinei, peste multi oameni, drum asfaltat si un autocar cu turisti. Analizam putin harta si ne facem o idee de circuit, si pridem pe coborare o pista de schi fond. Asa cum ii explica Radu aseara colegului nostru de apartament, muntii de aici sunt « croiti » pentru schi de fond. Domoli, diferente mici de nivel, multe drumuri forestiere pe care intra ratracul si bate partia si conditiile sunt intrunite la superlativ. Ca atare schiul de fond este o activitate curenta pe aici si fiecare il practica dupa puteri, cu arta sau fara, cu indarjire sau doar pentru recreere. Gasesti pe internet o multime de resurse, toate partiile sunt documentate si iti poti alege circuite pe masura priceperii si conditiei fizice. In plus echipamentul e ridicol de ieftin si cu 100-150 de euro iti poti lua si schiuri, si ghetute si bete…Cam atat dai pe un schi de tura/freeride daca esti mai pretentios. Asa ca noi, cu ale noastre schiuri de tura eram o aparitie originala. La deal pe o urcare abrupta, sa zicem ca ne-am putea compara cu cei cu schiurile de fond, pe plat si la vale insa, nu avem nicio sansa dar nici ei nu pot sa schieze la vale cu ale lor schiuri-scobitori decat in plug.

Se arata si soarele pentru cateva minute atuni cand ajungem pe varf.

Prin padurea din povesti.

Ca un vis de tinerete..

Pe pista pe care am gasit-o coboram un timp cu focile pe schiuri si cand vedem ca mergem tot la vale, tot la vale, gasim o poteca prin padure si mai urcam o data pe varf pentru a ne bucura de coborare pana la capat. Asa ca a doua oara e cu noroc, ne suim in varful dealului si ne dam drumul, reusind pe la jumatea coborarii sa schitam 2-3 viraje. Revenim in capatul statiunii in dreptul unui teleschi ce deservea o partie albastra si mai dam o urcare pe aceasta din urma. Cred ca abia acum am realizat cat de scurte sunt partiile caci pana sa ma dezmeticesc si sa ma incalzesc bine, eram sus. Pentru coborare, eu aleg una din cele mai lungi partii din zona (ceva intre o albastra si o rosie) iar Radu alege unica neagra, trasata chiar pe sub telescaun. Eu una port un razboi nesfarsit cu tandaricile mele rosii care au o vionta proprie si eusez lamentabil in intentia mea de a le struni. E un fel de « mortal kombat » din care iese remiza (nici ele nu castiga caci nu m-au rapus, nici eu nu am castigat caci nu am schiat). Cu coada intre picioare ma retrag la masina caci eram rupta de foame si covrigeii sarati cu lapte batut imi par mancarea zeilor. Radu mai da o urcare pe neagra aceea si coboara singur cuc pe o partie pustie.

Morti de foame, tabaram intr-un supermarket sa ne facem cumparaturile si sa ne luam de mancare ca pentru sfarsitul lumii, iar apoi ocolim muntele ca sa ajungem la cazarea noastra, ce se gasea pe o strada aflata vis-a-vis de partii (dar pe partea ceheasca).Cum nu e decat un pod pietonal intre cele doua maluri ale raului si noi trebuia sa ne caram cu tot cu calabalacul si masina la cehi, deoarece acolo aveam de gand sa schiem duminica, facem un mic ocol, cu ocazia caruia constatam ca parca e ceva mai multa zapada la vecini, fapt ce nu poate decat sa ne bucure.

Cazarea e decenta, cam ca orice cazare din Romania, curat si cald, asa ca eu una trag repede pe dreapta si ma bucur de o noapte lunga si placuta. Si dormitul in sacul de puf e la fel de placut dar dimineata intalnirea cu hainele inca ude si cu claparii transpirati nu mai e la fel de confortabila.Acum nu ne ramane decat sa ne uitam pe geam, sa admiram seninul si duminica pe la 8 jumate sa ne parcam masina la baza partiilor. Cehii sunt cu un picior inaintea nemtilor. Desi nu au decat 12 km de partii, au 3 telescaune, ceea ce asigura un flux mai bun de persoane. In plus, cum aveam sa descoperim mai tarziu, mai au alte statiuni mai mici in jur, usor accesibile cu masina, astfel incat poti schia jumatate de zi intr-o parte, jumatate de zi in alta etc.

Noi plecam cu tot puhoiul spre partii, dar iesim repede din fomatie caci ochim un drum forestier prin padure, ce ne scoate sub un telescaun si apoi urcam prin padure pe niste urme de schiuri batute si putin inainte de varf intram direct pe partie. In doar jumatate de ora am bifat si Fichtelbergul si acum cautam o varianta sa ne continuam traseul. Traseul pe care il schitam direct pe harta de la fata locului incepe pe versantul opus si coboara pe langa o alta instalatie, un telescaun orginial, minimalist, de o singura persoana, ce urca cu viteza schiorului pe foci. Dar nu e bai, noi nu vrem sa urcam, ci sa coboram. La pachet cu telescaunul vine si o partie ce nu a vazut zapada artificiala anul asta. Se vede iarba si pamantul din loc in loc, dar cel putin e pustie. Nu se da nimeni pe aici pentru ca partia duce in fundul vaii si acolo fie ai masina parcata, fie urci cu telescaunul asta de papusi. Partia e si ea ciudata caci in partea de mijloc e lasata pe o rana (pe dreapta) si nu poti sa schiezi neam cum trebuie. Aici ori ninge ca la sfarsitul lumii ca sa se niveleze partia, ori trebuie zapada artificiala.

Totusi coboram cu daune minore, dat si fiind faptul ca aveam partia doar pentru noi si cel mai incantator lucru a fost ca am coborat cam 500 m diferenta de nivel-o performanta remarcabila pentru ca am vazut pana acum. Nimerim intr-o mica parcare si acolo regasim un traseu ce merge pe un drum forestier la o cabanuta aflata 1 km mai sus pe vale. Mai sus de cabanuta descoperim un nou micro-domeniu schiabil cu un telescaun+un teleschi si doua partii rosii, iar pe harta un drum in serpentine ce urca pe o muchie din stanga partiilor. Drumul e dragut, si ofera perspective largi asupra intregului « micro-domeniu », iese apoi intr-o poienita , continua apoi prin zapada generoasa (dar pe urme batute) printr-o padure mai rara, intersecteaza o partie de schi de fond si intr-un final iese intr-o « pasune » primitoare, ascunsa sub zapada prin multe locuri neatinse ce imi aminteste intr-un fel de traseul din zona Bucegi-Saua Laptuci.

In una din putinele poieni de la 1000 si ceva de metri.

Pulver ar fi, daca ar fi si ceva pante pentru el a fi si mai bine..

Pe unul din traseele de schi-fond.

Apoi iesim sus, deasupra instalatiilor si cum partiile aratau bine ne hotaram sa dam o coborare, ce trece ca vantul si ca gandul. Din nou in fundul caldarii. Acum ca sa nu urcam pe partie, ne intoarcem la cabana si prindem niste urme de schiuri ce veneau in coborare prin padure. Avem parte de braduti fotogenici, de zapada mare, de o leaca de balaureala, de trecerea unei zone mlastinoase pe schiuri ceea ce a insemnat foci ude si multa bataie de cap si apoi de un drum frumos, pe curba de nivel ce ne scoate in dreptul unui teleschi scurt pentru incepatori. Vremea s-a indreptat considerabil si soarele straluceste darnic, asa ca urcam pe «Platoul soarelui ». Zona e foarte interesanta. Aproape plata, aici ajungand cateva instalatii de transport pe cablu (telescaune si teleschiuri din 3 directii), cu un drum auto ce trece pe deasupra platoului, o insiruire de schiori de fond ce se chinuiesc pe o partie nebatuta si alti 2 schiori de tura cu care ma salut complice.

Prin acelaeasi paduri de vis, prin lumina tarzie a serii.

Opera naturii, si apusul pe ziua de astazi.

Ne asezam si noi in spatele schiorilor de fond, dar doar pentru putin timp caci in curand gasim poteca nr 205 ce ne trebuia noua si pe care coboram lung (2-3 km) dar nu si abrupt. Ci asa, lin, in spiritul muntilor de aici. De fapt acum mergem pe un traseu de bicicleta si muntii astia sunt impanziti de asemenea drumuri (pe drept cuvant ca tot ce e pe o raza de 350 km de Berlin este raiul bicicletei-la care o sa ne convertim si noi la vara). Apoi, mai avem un singur « hop », o urcare de 250-300 m pana pe varf (cine mai stie a cata urcare pe ziua de azi) si o coboare pe pista goala, putie si proaspat batuta de ratrac la ora 17.15.

In sfarsit am spart sirul weekendurilor serbede petrecute in oras din care nu ramane nicio amintire. A trebuit sa calatorim 350 km dar am facut-o cu primavara in suflet. Inca nu e aici, va mai dura poate o luna, dar atmosfera se schimba de la o zi la alta, plec la serviciu pe lumina si revin pe lumina, in loc de griul de ianuarie, am parte de zile cu soare, de apusuri colorate, de zile in care ninge cu fulgi mari de parca ar veni Craciunul. Toate astea sunt mai bune decat cenusiul nesfarsit al tristei ierni de Berlin. Cum vorbeam cu Radu, noi nu puteam sa traim doar 7 luni pe an si sa dormitam in gri alte 5 luni. Noi avem nevoie de culori : de albul zapezii, de culorile vesele ale schiurilor, de cele ale unui rasarit de ianuarie in care totul e cristal si gerul musca din orice apuca, de obraji rosii de frig si mai de departarile valurite in care ochii se pierd in sirurile de varfuri suprapuse.