Acum 6 ani eram indragostita de munte si de Radu si cautam libertatea, cautam aventura…am mers mereu mai departe, am tintit mereu mai sus, ca pana la urma sa incep sa inteleg. Cercul incepe usor, usor sa se inchida si simt ca trec din nou prin punctul initial, acolo unde au inceput toate, acum insa mai matura, mai ponderata, mai echilibrata.

Pe cand eram liceean si imi ocupam weekendurile cu antrenamente de arte martiale, imi plimbam deseori privirea peste imaginile din sala de antenament cu mari maestrii/ fondatorii unor stiluri importante si citind cateva cuvinte despre ei/sau spuse de ei, eram suprinsa de cat echilibru si cata intelegere pentru sport/arta/filozofie de viata, pentru semeni si pentru propriul lor eu, dovedeau oamenii aceia. Atunci nu intelegeam caci drumul meu nu urca doar pe verticala caci pe atunci parea ca nu va avea niciun obstacol…Cat ma inselam…

In vara lui 2012 m-am apucat mai serios de gatit si odata cu asta am invatat ca viata e precum o prajitura. Are nevoie de toate ingredientele din reteta in cantitatile precise, pentru a reusi.

Distanta in timp si spatiu m-a facut sa inteleg multe lucruri si acum lucrez de zor la rafinarea retetei prajiturii mele amestecand un praf de aventura, o cana de “acasa”, o sticla mare (de Stroh) plina de prieteni, 2 familii, o cescuta de profesie si munte cat curpinde. Ma documentez, devin o bucatareasa mai buna, astfel incat, atunci cand va veni vremea sa incerc reteta, sa nu dau gres si sa iasa din prima.

Stiu ca reteta e buna caci am facut un preview acum de sarbatori. Am strans toate ingredientele la gramada si cred ca pana la urma se vor lega unele cu altele. Cheia e una singura. Ingrediente simple dar de calitate.

Stiu de ani de zile ca ai mei prieteni sunt atat de buni ca te lingi pe degete dupa ei si inca inainte de “ateriza” vineri seara la Vali, presimteam ca tura din Buila careia tot eu ii dadusem glas, se va schimba dupa noile coordonate caci telul cel mai de pret era sa fim impreuna. Asa ca tacit, am ajuns sa mancam bine, sa bem bine, sa filozofam cu spor, sa ne intindem pe o noapte intreaga-noaptea carnatilor fantezie si sa ne dam loviti apoi, ca sa avem un motiv aparent pentru a schimba tura la ceva mai flexibil, in care sa ne strangem insa cat mai multi.

In urma cu aproximativ un an, cand inca nu vedeam decat in sus, as fi incercat sa fac din tura asta ceva nemaivazut, sa trag de ea, sa o lungesc, sa o inalt, sa imi propun sa rup muntele in doua.

Acum o las asa. Campia si cerul cenusiu m-au invatat sa ma bucur doar de munte…unul mai inalt decat am putea gasi noi pe o raza de 500 de km in jurul Berlinului. M-au invatat sa inmagazinez soarele pe care nu l-am mai vazut de saptamani bune si in primul rand m-a invatat ca trebuie sa petrec mai mult timp cu oamenii la care tin. Cum campia e mare…nesfarsita chiar, tot ea mi-a invatat pasul sa se domoleasca si mi-a mai aplatizat avantul.

Asa a fost si tura din pragul noului an. Nepretentioasa dar frumoasa. Am inceput domol prin Prapastiile Zarnestiului care erau inghetate ca un patinoar, am continuat cu urcarea la Curmatura cand am dat vina pe panta ca sa avem motive de pauze dese, am iesit din nou la soare- motiv de noi pauze si in final, pauza cea mare- de la Curmatura.

In padure-filmam un film mut sub regia Maestrului Pana (by Andrei)

Pana la cabana am fost relativ singuri pe traseu, caci plecasem dimineata tare din Bucuresti,

Aici masa campeneasca cu ciorba de fasole si omlete ca sa ne facem curaj sa mergem mai departe.

Din categoria o poza face mai mult decat o mie de cuvinte (by Andrei)

La cabana era multa lume ce se bucura de vremea superba, de soare, de privesliste si incerca printr-o tura mica sa recastige echilibrul pierdut intre mesele imbelsugate de la Craciun si de la Anul Nou ce bate la usa.

In saua Crapaturii avem parte in continuare de soare asa ca stam la pozat.

Muha, eu stiu vorba aia “intre doua nu te ploua, dar nici bine nu iti e”
dar nu stiu cum e intre doi 🙂 (by Radu)

La urcarea pe Piatra Mica nu e nicio graba si nicio dificultate. Mergem aproape ca vara.

In drumul spre varf ne intalnim cu Pepi din Zarnesti, iesit la o scurta alergare. Radu afla de la el ca zarnestenii si brasovenii petrec Revelionul pe Piatra Mica. Si noi tot in aer liber planuim sa facem trecerea in noul an, ca doar ne numim Pinguini. Avem insa o alta locatie, dotata cu plasma adhoc, tuci, pirostrii, pesti carnivori si “verisoare” ascunse in ciorba de legume. A, si un lichid vrajit, colorat in verde si rosu ce i-a tinut pe multi in picioare ore nenumarate.

Asta e reclama mascata sau lipsa de imaginatie? (by Radu)

Si regulamentara poza cu pinguini japonezi (by Radu)

Dar stati ca am sarit peste coborarea spre Poiana Zanoaga…Dar nu e bai, nu ati pierdut nimic. Cel mult niste cazaturi si niste injuraturi printre dinti. In Poiana ne oprim sa ne regrupam, motiv bun pentru o pauza lunga de admirat Bucegii.

Privind Zarnestiul din avion.

Si in varianta cu ceva mai multa cul

De fapt poza asta e facuta in zona varfului dar la fel de frumos se vedeau Bucegii si din Poiana Zanoaga (by Radu)

Poteca de sub noi ce duce la cabana si respectiv la Fantana lui Botorog este drum cu doua benzi. Unii coboara in Zarnesti, altii urca la cabana pentru Revelion. Lume multa si mai multa lume cunoscuta (de pe carpati.org (Stefan, Hanna) sau din blogosofera feminina pasionata de munte ca sa o parafrazez pe Claudia), zapada putina, prilej de noi pauze.

Ne depasesc toti, pana si noaptea dar noi nu ne grabim nicaieri. E clipa noastra si ea trebuie traita frumos.