Cum ziua de azi a fost neinteresanta, o sa folosesc portia zilnica de scris pentru a asterne cateva cuvinte despre cafeaua peruana, ganduri izvorate din posirca bauta de dimineata.

In primul rand, nici eu si nici Radu nu suntem mari bautori de cafea. Dar sunt momente in care o cafea intra la fix. Dimineata, cand e frig si corpul cere ceva cald (plus un sut in fund sa te misti), inaintea unui efort sustinut/ concurs cand putina cafeina in sistem unge motorasele etc. Amandoura ne place sa o bem in cantitati mici si cu ceva dulce langa (biscuiti, gem, prajiturele, ce se nimereste). Acest ceva dulce nu lipseste niciodata din rucsac in turele pe munte sau cu bicicleta, deci gasim mereu cu ce sa asortam cafeaua.

Ei bine, chiar si niste bautori ocazionali ca noi se bucurau acasa cand ne gandeam ca vom ajunge aproximativ in patria cafelei. Sau ma rog pe continentul pe care in mintea noastra il asociem cu cafeaua si ciocolata. Asa ca ne-am gandit noi, in mod evident gresit, ca in Ecuador si Peru o sa bem cea mai buna cafea ever si o sa manacam cea mai buna ciocolata. Ei bine, realitatea nu e deloc asa. Banuiesc ca tot ce inseamna cafea si cacao pleaca la export, caci noi in magazinele peruane din Anzi cautam cafeaua cu lumanarea, iar mai mult decat ciocolata cu lapte la supra-pret, nu gasim.

Dar sa ramanem la cafea. Ea exista peste tot, insa sub forma de cafea instant. In magazine trebuie sa intrebi explicit de cafea “molido y tostado”, la micul dejun primesti aceeasi cafea instant, si azi am vazut culmea curiozitatii. Un fel de concentrat de cafea sub forma lichida, pe care ti-l puneai intr-o cana cu apa fierbinte si rezulta ceva cald si negru. Cum lipsea aroma, banuim ca treaba aia era facuta din ceva praf. Problema e ca singurele locuri unde poti bea o cafea normala sunt orasele in care ai turism international (de exemplu Huaraz). In rest, instantul e la putere.

Asa ca dupa ce ne-am extins cunostintele despre ce inseamna pentru peruani cafeaua, decidem sa o luam totusi din loc, nu de alta, dar cu cat pedalam mai hotarat, cu atat ajungem mai repede in Cusco si ne dedam catorva delicii europene precum espresso, capucino, pizza etc.

Ziua de azi nu promite nimic interesant, caci avem de urcat din nou in munti, de la 2150 m, pana la 4800 m. Impartim urcarea in doua zile, convinsi de drumul prafos si plin de pietre pe care nu avem cum sa razbim cu usurinta. Dormim inainte de ultimul sat de pe vale, cat sa ne permita maine sa facem aprovizionare cu apa si mancare pentru doua zile.

Un pas anonim, inconjurat de munti stancosi s-a dovedit a fi cel mai greu pas din Peru. A lasat in urma pasurile inalte din Cordillera Blanca si ne-a stors de ultima farama de energie, luptand cu panta si cu suprafata pietroasa sau nisipoasa a drumului.

Femeile din Parquin (ultimul sat inainte de pas) stiau bine despre ce e vorba, caci atunci cand ma intrebau unde mergem si le spuneam ca in sus, spre Vichaycocha ma cainau amarnic din voce si orice conversatie se incheia inevitabil cu urarea “Que te vaya bien”.

Stiam si noi in ce ne bagam, caci oamenii de la care am luat trackul https://www.brianlucido.com/bikepacking-peru-oyon-to-huancayo-via-rio-canete/scriau pe blog ca undeva dupa 4500 m au trecut la push bike si ca asta a fost cel mai abrupt drum de pana acum. Nici nu avea cum sa fie altfel, caci numai pe ziua de azi aveam de urcat de la 3200 m pana la 4850 m.

Strazile din Parquin sunt toate la verticala si odata ce iesim din sat, in cateva serpentine, castigam 200 de metri diferenta de nivel. Versantii sunt inca arizi pe aici si nu e mare lucru de admirat, in afara de a cauta din priviri banda alba a drumului.

Pana pe la 4000 m merge binisor, insa apoi fiecare suta de metri urcata isi cere pauza ei. In multe momente iti propui sa mai dai doar o pedala si apoi inca una daca se mai poate, amanand pauza pentru un loc mai lin, din care sa poti pleca apoi mai departe. Si sutele de metri nu se aduna deloc usor. Cand nu e panta, e altitudinea ce transforma orice efort in gafait. Din sat nu am mai vazut pe nimeni, dar undeva pe la 4700 m dam de o stana cu oi, vaci si lame.

Din cauza unei planificari nefericite pe care o tot repetam, si in pasul asta ajungem pe la 17.30 si in loc sa putem sta linistiti la poze (caci avem ce poza, pasul fiind inconjurat de un amfiteatru imens, cu varfuri sub limita ghetarilor, insa deloc domoale- un regat de piatra), manati de frig si de intuneric incepem o cursa contra cronometru, incercand sa coboram cat mai mult cu ultima geana de lumina. Ne oprim pe la 4400 m, cand mai aveam putin si ne scoteam ochii si ne pregatim pentru o noua noapte friguroasa.