De astazi incepe aventura. Respectiv vom lasa in urma aglomeratia (dar si confortul) de pe Panamericana si vom intra in Ecuadorul rural, pedaland spre munti inzapeziti, traversand pasuni inalte si lacuri dezvoltate in craterele unor vulcani stinsi.

Practic vom urma o ruta gasita pe bikepacking.com numita Trans Ecuador Mountain Bike Route (prescurtata de acum inainte TEMBR), ruta compusa dintr-o serie de drumuri secundare si majoritar neasfaltate. Exista doua versiuni aici, cea formata doar din drumuri (numita dirt track) si cea formata din drumuri plus un bonus de 35% poteci numita single track. Ambele traverseaza Ecuadorul de la nord la sud si au fost principala noastra sursa de inspiratie.

Lonely Planet spune ca Tulcan, orasul pe care tocmai l-am parasit e un fel de micul Paris comparativ cu alte orase de granita din Ecuador, insa pe noi, ca de obicei, ne cheama muntii.

Primii kilometri urmeaza un drum de tara, cu case rasfirate, mici ferme, trafic minim si oameni primitori. Drumul urca bland, insa eu pedalez mereu pe foaie mica, propulsand incet, la deal, tancul meu mare si negru. Nu reusesc sa ma obisnuiesc cu bicicleta grea si incarcata, caci toate amintirile trimit spre turele noastre light de bikepacking din Romania, si acum socoteala da cu virgula.

Primii 400 m diferenta de nivel se scurg cu pauze de adapostit de ploi. Odata cu ultimile case, drumul se strica si el, incep noroiul si pietrele. Suprafata pe care mergem a fost o data un drum intens folosit, sau cel putin asta spun pietrele ce amintesc de pavajul de alta data. Acum insa nu mai merge nimeni pe aici si aspectul degradat ne ingreuneaza si noua inaintarea, caci desi nu ne putem vaita de panta sau inclinatie, saltatul bicicletei peste toate pietrele e suficient de provocator. Cei care au pus cap la cap ruta au avertizat de mai multe ori in descriere ca aceasta ramane totusi o ruta de MTB, sau in orice caz, esential este sa ai cat mai putin bagaj si cauciucuri cat mai late si pare ca acesti kilometri de inceput au fost special ganditi ca sa taie orice elan majoritatii ciclistilor veniti nepregatiti.

Partea interesanta a drumului este faptul ca el se scurge printr-o vegetatie atipica Europei, numita Paramo. Este practic o vegetatie specifica Anzilor, intalnita exclusiv intre 11 grade latitudine nordica si 8 grade latitudine sudica, desfasurara intre 3100 m (limita padurii) si 4500-4800 m (limita zapezii permanente). De fapt oriunde te uiti vezi plante noi. Nici macar iarba nu e cea de acasa. Poate doar muschiul a ramas la fel. In orice caz asta ar fi raiul botanistilor din noi, daca am fi pasionati de asa ceva. Dar nu suntem. Si totusi nu inseamna ca nu putem privi cu interes vegetatia interesanta.

Kilometri se scurg incet, drumul pare nesfarsit spre altitudinea de 3750 unde trebuie sa ajungem. Pedalam cu promisiunea faptului ca in pas vom gasi cladirea administratiei parcului si vom putea campa acolo, caci in rest nu e niciun loc de cort. Asteptarile ne-au fost depasite caci primim o camera uscata unde ne putem instala, singura conditie fiind sa o lasam curata la plecare. Desi va fi cu siguranta mai frig decat in cort, faptul ca scapam de umezeala e un mare plus.