Trecerea in Armenia a mers cat se poate de repede, o stampila, mergeti mai departe, inca o stampila si gata. M-am dezobisnuit ca lucrurile sa mearga atat de repede si in mintea mea inca ramasesem la standardul de minim doua ore pentru trecerea granitei.

Doar ca imediat cum intram in Armenia incep muntii, iar drumul nostru incearca sa se strecoare intre ei si granita cu Azerbaidjan. Iar strecutrat inseamna urcari abrupte de cate 300 de metri diferenta de nivel urmate de coborari la fel de abrupte pana in fundul urmatoarei vai. Dupa care punct si de la capat incat ajungi sa te intrebi cand o sa vina in cele din urma adevarata urcare spre zona centrala a Armeniei, doar pentru a descoperi ca trebuie sa cobori si in urmatoarea vale.

Sunt foarte curios cum au trasat oamenii granita atunci cand s-au dezintegrat sovietele, dar razboiul dintre Armenia si Azerbaidjan, tot conflictul din Nagorno-Karabah si toate expluzarile etnice de dupa 1990 stau marturie ca sigur nu s-a facut treaba buna. Satele prin care trecem arata inghetate in timp, cam asa cum te-ai astepta sa arate satele uitate intr-un capat de tara, in vreme ce micile orase poarta clar amprenta nefericita a comunismului, cu blocuri ce par bombardate in ultimul hal si cu o multime de relicve din vremuri de mult trecute. Cel mai mult imi plac autobuzele rusesti vechi de zeci de ani dar care inca mai functioneaza, unele din ele chiar suprinzator de bine intretinute.

In rest orele se scurg pedaland printr-o vreme de toamna tarzie si nu imi vine sa cred ca acum o saptamana in Azerbaidjan aveam parte de 30 de grade iar acum trebuie sa ne imbracam destul de serios pe fiecare coborare. Zilele calduroase de toamna par sa fi disparut in coltul acesta de lume si dupa atmosfera de astazi ma astept ca iarna sa bata in orice moment la usa…

Masinile rusesti ce par sa nu se strice, aici in varianta GPL si cu draperii galbene asortate.

Una din multele urcari ale zilei.

Privind peste granita spre Azerbaidjan.