Dogubayazid, un oras la inceputul Kurdistanlului, intr-o vale superba si larga a fost ultimul oras din Turcia in care am stat si prin care am trecut. Granita cu Iran e la doar 40 de kilometri, astfel incat nu ma grabesc foarte tare in dimineata asta (desi sunt pe acelasi fus orar cu Romania sunt 2500 de kilometri mai la est si soarele rasare si apune in jur de 5:30), si ma motivez sa fac pe bicicleta urcarea pana la Sarai-ul lui Ishak Pasa.

Cand am venit in seara de dinainte, de pe drum nu parea nici foarte sus si nici foarte departe, dar in timp ce urc pe o panta destul de brutala, cu bicicleta incarcata cu bagaje, imi dau seama ca perspectiva mi-a fost putin inselata de data asta. Departe nu e, nu sunt decat 6-7 kilometri dar toti sunt intr-o urcare continua de 10%. Bine pe de alta parte e fain asezata micuta cabana a fostului pasa, dar in timp ce gafai pe urcare ma tot intreb de ce a trebuit sa o puna chiar atat de sus…

Astazi ar trebui sa ploua, pentru prima data dupa aproape 5 zile, dar cum ploaia se anunta mai pe dupa-amiaza deocamdata e doar innorat. Sarai-ul in sine chiar e super fain, si a fost si mai fain pentru ca a am fost probabil singurul vizitator in dimineata respectiva. E si in timpul saptamanii, si e si la capatul Turciei, astfel incat nu imi imaginez ca sunt foarte multi turisti care se aventureaza pe aici atat de devreme.

Complexul a fost construit aproape in intregime din stanca din zona, o stanca de o culoare rosiatica extrem de interesanta si ma intreb cum era sta stai aici iarna in vremea in care a fost construit. Privelistea de sus e geniala, si anumite parti din complex arata intr-un mare fel, in minte ramanadu-mi fostul harem si portile de intrare dintr-o curte interioara in alta. Pana la urma a meritat urcarea de peste o ora pana aici.

Sus pe varf de munte.

Sarai-ul de deasupra vaii.

Porti si ferestre.

Moscheea din complex.

Detalii.

Detalii 2.

Detaliu.

Una din cele mai impresionante porti din complex.

Tomb rider.

Cizelat.

Tomb rider style.

Privelistea din sarai.

Cum urcarea a fost pe piatra cubica nici coborarea nu e placuta, si merg mare parte din coborare cu franele stranse pentru a nu zdruncina prea tare toate lucrurile de pe bicicleta. Odata ajuns inapoi in Dogubayazit vremea se schimba si se vede cum dinspre vest se apropie un zid negru de furtuna. Cumpar repede ceva dulciuri pentru a termina ultimele lire pe care le mai am in buzunar si pornesc catre granita cu furtuna rasuflandu-mi la propriu in ceafa.

Initial a venit cu un vant de cam 100 de kilometri la ora ce batea chiar din spate si care ma impingea ca o mana invizibila, dar care a strarnit si tot praful dintr-o vale destul de uscata. O mica furtuna de nisip cu care s-ar putea sa ma mai intalnesc pe drum, dar faptul ca pe un drum intr-o usoara coborare pot sa merg cu 40 de kilometri la ora fara a munci prea mult compenseaza.

Dupa vant vin si norii, care trec pe deasupra mea si par sa inghita valea larga pe care calatoresc. Pentru a avea un reper despre viteza vantului sa spunem ca daca ma opream si batea vantul din laterala erau sanse destul de mari ca sa ma culce cu tot cu bicicleta. La un moment dat, perdele de ploaie apar la cateva sute de metri in dreapta mea purtate in mod fascinant de vantul puternic. Nu am mai vazut niciodata asa ceva pana acum. Atunci cand se puna sa ploua e o combinatie intre ploaie si lapovita ce vine aproape orizontal fata de cum pedalez eu, si care ma uda doar pe o parte.

Dar cu aceasi viteza cu care a venit, furtuna trece pe deasupra mea, continuand spre est, si soarele isi face rar aparitia printre norii purtati cu viteza de vant. Deci cam asa arata o furtuna in Anatolia. La un loc atat de spectaculos, o furtuna pe masura.

Oricum cei 40 de kilometri pana la granita cred ca au zburat intr-o ora si un pic, un record de deplasare pana acum pentru mine. La granita sper sa mearga totusi repede si sa mai profit de vant. Fix cand ajung acolo mai vad doua mountain-bike-uri cu un rucsac pus in spate pe portbagaj, dar posesorii nu erau de vazut, astfel incat imi vad de formalitati.

In vama e din nou fata lui Komeni peste tot, si la o prima observatie iranienii au fizionomia aproape complet altfel fata de turci. In primul rand mi se pare ca toti au tenul ceva mai deschis la culoare, iar fizionomia fetei e putin diferita si arata destul de european la o prima impresie. In vama lucrurile merg repede, dar procedurile nu sunt deloc clare, foi scrise de mana si trimise dintr-o parte in alta, dar pana la urma totul se rezolva si trec destul de usor de vama si mi se ureaza “Welcome to Iran!”

Dupa granita ma intalnesc si cu cei 2 calatori cu mountain-bike-urile care au o poveste foarte interesanta. Plecati din septembrie din Franta, au combinat pana acum mult mers pe jos prin muntii Europei cu bicicleta prin zonele plate si neinteresante si cu un ocazional autobuZ din cand in cand. Practic in momentul in care se plictisesc de mers (sau nu mai e interesant) cumpara biciclete sh ieftine, pe care le vand in momentul in care se plictisesc de ele sau atunci cand ajung intr-o zona interesanta pentru mers.

Daca e cineva care crede ca e nevoie de super echipament pentru cicloturism, cei doi baieti cred ca sunt cel mai bun exemplu ca nu e asa. Practic tot echipamentul lor incapea intr-un rucsac de 16-17 kile care era pur si simplu pus si fixat pe un portbagaj no-name.

In vreme ce povestim aflam ca in ultima parte din Turcia am avut cam acelasi traseu si eu am fost cu cateva zile in spatele lor, si vorbim sa gasim un loc de cort si sa stam impreuna in seara asta, astfel incat primii 50 de kilometri din Iran se scurg in fuga sin formatie de trei. Pentru ca oamenii chiar daca nu au super biciclete si mult echipament, (sau poate chiar din cauza asta) chiar merg super repede, chiar si pentru mine care nu ma misc chiar incet. Reusesc totusi sa tin pasul, sacrificand in schimb cateva cadre pe care le-as fi facut daca as fi mers singur.

Seara gasim un super loc de cort din punct de vedere al privelistii, pe un varf de deal, cu muntii in departare, si dupa un apus fain si o masa combinata de paste cu bulgur stam si povestim despre tari si despre experientele de pana acum. Mathis si Antoine sunt tineri, 23 si 24 de ani si imi place la ei ca sunt pe drum doar pentru placerea de a calatorii. Cu putine lucruri, mai boschetareste, fara blog, fara prea multe fonduri. Imi place la ei entuziasmul tineretii si modul in care accepta cu usurinta felul in care se intampla lucrurile, chiar daca in marea parte a timpului nu merg conform planului.

Distanta: 110km.
Diferenta de nivel: 700+ / 1200-.
Moral: 8.
Obiective: 9.

Furtuna de nisip si praf.

Sfarsitul lumii.

Pamant inghitit.

Soare si furtuna.

Spre furtuna!

Intalirea cu Antoine si Mathis.

La multi kilometri de casa.

Welcome to Iran, cu zic foarte multi iranieni spontan pe strada.

Copaci infloriti si peisaje uscate.

Cine spune ca ai nevoie de multe pentru a pleca cu bicicleta prin lume.

Antoine.

Loc de cort, cu muntii in departare.

Pusti de 23 de ani plecat sa vada lumea.

La ceas de seara.

Apusul zilei.