Garniturile de trans-siberian se leagana cu viteza melcului turbat pe sine ce nu au mai fost reparate de pe vremea URSS-ului, in timp ce prin ele se perinda o populatie kyrgyza extrem de diversa si de colorata si cu ochii migdalati. Bunicute care vind tot felul chifle locale, mame cu copii, familii intregi care se duc sa-si faca concediul anual pe malul Issyk-Kul-ului sau grupuri de tineri rebeli ce stau deja la 6 dimineata cu sticla de vodca intre ei si printre ei doi cicloturisti care se chinuie sa isi gasesca un loc pentru biciclete.
Vagoanele sunt extrem de interesante, identice cu cele folosite pe trans-siberian. E interesant pentru ca sunt gandite pentru a putea fi convertite extrem de usor intr-un fel de vagoane de dormit, banchetele putand fi rabatate in moduri destul de ingenioase. La experienta se adauga si geamuri ce nu au fost curatate cum trebuie de pe vremea URSS-ului si care adauga un fel de filtru sovietic peisajului kyrgyz care se deruleaza in fata noastra. Iar daca e sa ma uit la viteza si la ritm de mers pot spune ca trenurile in Romania se misca chiar repede, aici e nevoie de aproape 6 ore pentru a face 180 de kilometri.
Asa ca prima zi pe drum a inceput cu o calatorie cu trenul catre un mic orasel aflat la jumatatea distantei dintre Bishkek si Karakol, orasul de la care a fost data trecuta plecarea spre munte. Nu avea nici un sens sa fi mers inapoi pana la Karakol cu toata problema logistica de a transporta bicicleta pana acolo doar pentru a bicicli la intoarcere acelasi drum pe care am fost anul trecut, la fel cum o plecare direct din Bishkek spre Osh pe drumul principal iar nu ar fi fost interesanta si ar fi avut destul de mult trafic. Asa ca am ales pana la urma o cale de mijloc, o plecare pe un drum nou spre Song-Kul, un loc in care chiar voiam sa ajung neaparat inca odata.
Statia in care ar trebui sa coboram se apropie, nasita vagonului ne ajuta sa ne deplasam cu bicicletele la singura iesire din vagon care functioneaza si asteptam linistiti ca trenul sa se opreasca in statie. Doar ca statia trece, trenul merge mai departe iar nasita ne informeaza ca s-ar putea totusi sa opreasca in urmatoarea statie. Bun asa, aparent trenul e ca un fel de autobuz care opreste doar daca sunt oameni in statie care vor sa se urce in el. Pana la urma avem noroc si chiar opreste in urmatoarea statie, un sat in mijlocul pustietatii unde ne debarcam cu tot calabalacul.
Iar ziua de pedalat incepe cu dreptul, respectiv cu o pana pe spate pe care Spaska incearca sa o rezolve singura. Dupa cum ziceam in postarea anterioara Spaska nu a avut absolut nici o tangenta inainte de experienta asta cu ciclismul asa ca totul e nou, inclusiv felul in care se repara o banala pana. Pe de alta parte, asta inseamna mai mult de lucru pentru mine daca e sa se strice ceva si trebuie spus ca gandul de a repara bicicleta chinezeasca de 200 de euro undeva in mijlocul pustietatii nu e deloc roz. Dupa pana, urmatoarea grija e fixarea cob-urilor pe portbagaj astfel inca sa nu aiba de suferit nici portbagajul si nici cobul, iar dupa 30 de minute de mesterit cu toti copii din sat pe langa noi reusim in sfarsit sa plecam.
E deja ora 14:00, prea mult timp de pedalat nu avem astazi iar dupa-amiaza incepe cu 10 kilometri de pedalat spre statia unde ar fi trebuit sa coboram de fapt. Din fericire e la coborare si cu vant din spate, in schimb de aici incepe un prim pas al turei, cu 600 de metri de urcat pana la 2200 de metri. Vremea e numai buna de pedalat si foarte proasta pentru facut poze. Cerul e acoperit cu nori cenusii amorfi si toate culorile si asa uscate ale Kyrgystanului se amesteca intr-un gri fara nici un fel de inceput. Iar in timpul asta prin minte imi trec o groaza de intrebari si de indoieli. In primul rand trebuie spus ca la cicloturism e destul de complicat sa gasesti pe cineva cu care sa poti sa mergi in acelasi ritm si cu care sa fii pe aceasi lungime de unda, astfel incat de-abia astept sa vad cum o sa mearga urcarea cu bicicleta incarcata si cum o sa fie per total prima zi. Partea buna e ca pentru ritm de mers cel putin la urcari mai merge redistribuita putin greutatea.
Singura problema sunt cele 5 kilomgrame de mancare pe care descopar ca Spaska si Angie le-au impachetat pentru drum care mie mi se pare complet reduntante tinand cont ca aproape in fiecare zi vom trece printr-un sat care sa aiba un mic magazin. In rest dupa ce mai transferam putin din greutate ritmul de urcat e aproape identic si trebuie sa recunosc ca Spaska urca chiar bine. Bine pe de alta parte e totusi un caz special, cu o multime de sporturi incercate pana acum si cu o constitutie si cu o genetica care o ajuta sa faca multe lucruri mai bine decat multi barbati.
Trece si primul pas, vine si o coborare de toate frumusetea pana pe malul raului, iar noi incepem sa inaintam cu mai mult sau mai putin spor spre Kochor, ultimul orasel mai mare si ultimul loc cu semnal pentru urmatorii 300 de kilometri. Aici intalnim si doi francezi veniti pe bicicleta din Asia de Sud-Est dar nu avem timp de stat prea mult la vorba, e tarziu si trebuie sa ne gasim un loc de cort. Ne strecuram printre picaturi de ploaie si cu ajutorului simtului dezvoltat in toate lunile de cicloturism de anul trecut gasesc un loc super frumos, departe de drum pe valea larga a raului inconjurat de munti.
Urmeaza tot ritualul unei seri de campat care trebuie sa recunosc ca e mult mai faina atunci cand ai cu cine schimba o vorba. Pe meniul zilei e hrisca cu rosii, castraveti, sunca si branza care iese chiar suprinzator de bine tinand cont ca pentru amandoi in mod normal acasa, bucataria e un fel de terra incognita. In plus, seara vine la pachet cu un apus de toate frumusetea pe care putem sa-l admiram chiar din locul de campare si care imi aminteste ca e totusi frumos pe drum.
Datele zilei:
Distanta: 50km.
Diferenta de nivel: 800m.
Obiective: 7.
Moral: 9.
Leave a Reply