Razbunarea vantului continua si astazi si dupa ce a reusit sa ne bage iarba si praf in mancarea de la micul dejun, ne insoteste constiincios pe cei 15 kilometri ramasi pana la bifurcatia cu drumul ce merge la ghetar. Nu numai ca se tine scai de noi, dar nu stie sa bata decat din fata, facand inaintarea extrem de anevoioasa, caci combinatia de altitudine, cu drum prost si vant de fata nu da decat viteze de 5 km/h. Eu recunosc ca nu am nervi pentru asemenea conditii, asa ca injur printre dinti si imi pun muzica in casti.

Asa trec 3 ore lungi, singura varietate fiind praful starnit de autocarele care au inceput sa urce spre ghetar. Sunt convinsa ca nu am niciun chef sa fac o baie de multime printre sutele de oameni ajunsi acolo, ori sa ma bat pentru un loc la poze. Plus ca pana sa incepem propriu-zis coborarea, mai avem de pedalat kilometri intregi pe ceva ce pe harta pare a fi o curba de nivel, dar despre care eu sunt totusi retinuta. Radu cocheteaza cu ideea de a merge totusi la ghetar, insa renunta pe motiv de lumina neinteresanta si alte negocieri pertinente cu nevasta.

Asa ca luam sub roti si ultimii 150 de metri diferenta de nivel. Si am tot zis asa de vreo 3 ori, pentru ca dupa ce trudeai sa ajungi la 4800 m, coborai la 4650 m si tot asa. Si oricat de aclimatizati am fi dupa doua luni de pedalat prin Anzi, la altitudinea aia tot sfarsesti prin a te tari literalmente la deal cu granny gear.

Si uite asa trec orele pe langa noi, in campul vizual apare urmatorul lant de munti inzapeziti Cordiliera Huayuash, mai stam la niste poze, ne imbracam si ne dezbracam la fiecare coborare, respectiv urcare si orele trec pe langa noi, frigul se lasa din ce in ce mai hotarat si eu incep sa ma intreb daca vom avea timp in ora de lumina ramasa sa coboram din creierii muntilor. Radu este, ca de obicei, optimist in ceea ce privesc sansele noastre de reusita. Optiunea de a campa nu intra in ecuatie pentru ca, pe de-o parte nu avem mancare pentru seara si pe de alta parte am face si noi un dus fierbinte. Perspectiva de a te culca infrigurat si nemancat nu e foarte atractiva, asa ca facem tot ce ne sta in putere sa coboram mai repede, pedalam ca apucatii la vale (vantul de fata actiona ca o frana veritabila) si intram inca pe lumina in Huallanca, unde desi nu aveam nicio recomandare de cazare nimerim la un hotel super curat si confortabil, din prima incercare. Aici dam peste un cuplu de olandezi ce fac tura cu Pastouri in sens invers si iesim impreuna sa mancam de seara si sa mai schimbam impresii. Din pacate ei nu ne pot ajuta pe noi cu foarte multe informatii, caci desi vin din sud au venit in mare parte pe drumuri principale, pe cand noi, dupa o zi de pauza, cochetam cu ideea de a incerca o varianta aventuroasa de intrare in Cordiliera Huayuash.