Dupa un ultim mic dejun extrem de bun cum nu cred ca o sa vad prea curand, vine momentul sa ma despart de Samarkand si sa pornesc catre Shahrisabz, un alt mic orasel ce e inclus in Patrimoniul Unesco pentru monumentele ridicate tot in vremea lui Timur. Dar pana acolo urmeaza o reinalnire cu muntii pe care i-am vazut doar de la distanta in ultima luna.
Obisnuit cu platul din ultima perioada calculul ar fi 80 de kilometri in 4-5 ore si pe la pranz vizitez orasul, dupa care pot sa plec mai departe. Dupa atata vreme pe plat am uitat ce inseamna o urcare de 1000 de metri si cat de mult se schimba ritmul de inaintare la munte.
Ce se schimba in bine in schimb e felul care se scurge timpul, si mie mi se pare ca timpul zboara mult mai repede la munte, chiar daca kilometrii curg mult mai greu. Cam asa e acum si chiar ma bucur de urcare, chiar daca curg apele de pe mine in ultimul hal.
Zona imi aduce aminte de Mehedinti, iar satele seamana cu satele noastre, nu ca si satele uscate din Iran. Da, e si aici mai uscaciune, dar acum primavara totul e de un verde aprins si ma intreb cat de uscat o sa fie totul cand vine vara cu 2 luni de 40 de grade. Ca multe din drumurile de la munte, si cel pe care urc urmeaza valea unui rau cu sate insiruite pe stanga si pe dreapta. Drumul e ca si pana acum rupt, dar parca nu conteaza chiar asa la urcare. In schimb daca inaintez cu 5-6 kilometri la ora in fiecare sat se strang toti copii si alearga / merg pe langa mine, doar ca ei stiu doar uzbeka si comunicarea e ceva cam dificila. Si e putin ciudat sa mergi cu cardul de copii dupa tine, mai ales ca nu stii cand se vor plictisi si se vor intoarce in sat.
Pe la jumatatea urcarii dau si de un uzbek de treaba care ma invita sa raman la el peste noapte, dar din nou e prea devreme si as vrea sa ma apropii macar de Shahrizabz, astfel incat trebuie sa zic din nou “nu” si sa continui urcarea catre pasul de 1700 de metri.
Din pas peisajul se schimb complet, si muntii si versantii sunt mult mai verzi in partea cealalta. E incredibil cat de mult se schimba climatul in 50 de kilometri si iarba inalta pe care o intalnesc la coborare imi aduce aminte mai degraba de savana decat de Uzbekistan. Din nou apusul de apropie si dupa ce intreb localnicii, pun cortul in una din multele plantatii de pomi fructiferi din zona, unde iarba e ceva mai mica. Si dupa pusul cortului si dupa apusul spectaculos stau si ma gandesc la doua lucruri, oare in momentul in care muncesti campul si dimineata si seara, oare te mai bucuri de fiecare apus?
Cea de-a doua intrebare care imi trece prin minte e una mai pragmatica si e legata de Nutella. Dupa Turcia, in Uzbekistan am gasit din nou Nutella, si chiar daca pretul era putin prohibitiv am zis ca trebuie sa iau din nou un borcan. Daca in Turcia o taiam cu cutitul, acum cred ca pot sa o beau cu paiul, asa ca stau sa ma intreb daca inginerii ce au facut Nutella s-au gandit si la aspectul asta. Ar fi fain daca ar exista ceva de genul Nutella 0w40 sau chiar mai bine -10w40.
Distanta: 80km.
Diferenta de nivel: 1000+ / 1000-.
Moral: 8.
Obiective: 4.
Somsa, mancarea de baza in Uzbekistan.
Drumul catre munte.
Un coltisor de umbra.
Copii uzbeci.
Invitatie pentru noapte, din pacate prea devreme dupamasa.
Dupa multe vreme in locuri plate din nou o intalnire cu muntii.
Serpuit.
Munti verzi ai uzbekistanului.
Apusul zilei.
Apusul zilei.
Liniste si pace.
Leave a Reply