Ride & Hike in Valcan si un pic din Oslea

Fascinatia mea cu Creasta Oslei dateaza dintr-un februarie cu multa zapada, in care am petrecut 3 zile la Straja si o ultima zi pe coclauri, urcand spre Oslea. Doar urcand, caci obiectiv vorbind nu aveam timp sa inchidem bucla pe creasta si sa mai si conducem spre Bucuresti. Aveam in picioare o pereche de schiuri pe care reusisem sa le rup in pulverul de la Straja cu o zi inainte, asa ca aceasta zi a fost incomoda atat la urcat, cat si la coborat. Totusi imi amintesc inca profilul urcarii si acum pare numai buna pentru o coborare pe 2 roti. Mai problematic e cum parcurgem noi toata creasta cu bicicletele in spate. Nu cei 3-4 kilometri ma pun pe ganduri, ci profilul crestei- o Piatra Craiului mai mica. Mai mica e clar, probabil si mai domoala, dar un singur cablu sau un singur horn de-ar fi, e suficient. Radu deseneaza pe Strava un traseu posibil, traseu ce incepe cu un drum de 5km, cu 10% panta medie. Deja ma uit circumspect la planul de azi…

Dormim langa masina, la iesirea din Campul lui Neag, la o margine de forestier ce urca abrupt. L-am gasit la lumina farurilor si incep sa ma intreb daca asta o fi si forestierul nostru caci profilul se potriveste. Aveam sa aflam dimineata ca nu era, dar nici al nostru nu era departe. Ca si in celelalte dimineti e frig, insa acum incepem sa urcam de la kilometrul 0 al turei, urcare constanta, pe un drum bine pregatit pe care este evident ca se coborara lemne de la o exploatare aflata mai sus. Serpentinele curg una dupa alta, si noi inaintam spre soare. In primul loc deschis facem pauza de regrupare si las primele raze ale zilei sa imi usuce tricoul ud. Cei 5 kilometri se apropie cu pasi repezi si incep sa ma intreb ce urmeaza. Ajungem la exploatarea forestiera, unde ne intampina doar un caine galagios. Drumul insa continua mai departe, initial pe o curba de nivel ciclabila, doar ca sa urce sustinut, pe un grohotis marunt inca 200 m diferenta de nivel. Desi este zi de weekend locurile sunt pustii, si cand iesim din padure impingand cu spor la biciclete, constantam ca sunt si batute de vant. Ne intampina doar versanti cu iarba galbena si cu tufe colorate de afine trecute. Doar verdele funzelor de merisor rezista inca si bobitele rosii ne fac cu ochiul chiar si de la firul ierbii. Nu rezistam tentatiei si facem o pauza mai lunga pentru cules. Peste ele au dat deja primele friguri, ce le-au indulcit considerabil. Gustul lor acrisor de peste vara s-a schimbat si acum sunt doar racoritoare si crocante, inca bune de asortat la o ciocolatica aparuta din cine stie ce buzunar.

Amandoi suntem complet iesiti din forma. Doar Radu ce isi mai pune mintea cu pantele de iarba, caci eu cedez repede lupta si ma pun sa imping bicicleta. Culmea Valcanului, desi ciclabila, e un sus-jos, cu urcari abruptele, la care trebuie asortate o pereche de picioare odihnite. Dar la aceast final de sezon noi ne simtim (si suntem) grasi, obositi dupa o vara intreaga si intristati la gandul iernii. Daca de vreo bruma de performanta fizica nu e rost, macar sa savuram locurile si sa ne bucuram de valurile de padure ce incep sa isi schimbe culorile. Arcanu si Varful Nedeilor sunt singurele repere importante.

Pentru pauza de masa cautam un loc ferit de vant si il gasim in Saua Nedeilor, unde traseul coboara destul de mult, pana pe la 1482 m. Padurea e chiar langa noi, ne-am putea retrage cat ai zice “drum”, daca l-am si gasi….Amandoura ne pare evident ca in saua asta trebuie sa ajunga un drum, dar nici urma de el. Timp pentru Oslea nu mai avem, insa hotaram macar sa mergem pana la baza urcarii, caci acolo se vedea o stana, si la orice stana ajunge un drum.

Asa ca impingem si caram bicicleta, caci nu e tura de MTB de aventura fara aceste doua ingrediente. Radu abordeaza urcarea frontal, nagivand printre tufe de merior, eu aleg curba de nivel, pe care gasesc pana la urma chiar si poteca. Marcajul face pauze mari in toate zonele cu iarba si revine cand in drum ne apare vreo piatra. Stam fata in fata cu creasta Oslei si fascinatia ramane. Azi nu e din nou ziua potrivita, dar am sa revin, intr-o alta iarna si intr-o alta toamna, sa imi satisfac curiozitatea. Oslea, Magura Codlei si alte cateva avanposturi atipice in munti de altfel uniformi iti atrag privirile si iti cheama pasii. Profile de creste ce sfideaza orientarea din imprejurimi si se aseaza cumva perpendicular, vrand parca sa atraga privirile asupra lor si in acelasi timp sa dovedeasca faptul ca din accidente naturale si exceptii se naste frumosul.

Parasim bicicletele la baza urcarii si pornim pe jos spre stalpul indicator aflat 200 m mai sus de noi, pe Coada Oslei. Nu avem lant la noi sa legam bicicletele macar una de alta, dar cum toata ziua nu am dat de picior de om, stanele sunt coborate, ne indoim ca la acest final de zi, va trece cineva pe aici. Urcam domol pana la aproape 1900 m altitudine si ne lasam putin mai jos de creasta pentru a ne adaposti de vant. Peste drum de noi se vede Retezatul Mic, iar in planul urmator Retezatul Mare cu Vacarea, Custura si Papusa. Spre Valea Jiului Valcanul si Tulisa merg paralel, iar in spatele nostru continua sinuoasa creasta Oslei, iar peste ea se vad clar culmile inalte ale Godeanului. Locuri in care ajungem rar…prea rar.

Revenim la biciclete si de acolo, tot cu ele de coarne, la stana. Radu spera sa gaseasca un drum bun, care sa ne serveasca ca “lift” pentru o incercare ulterioara de a traverse creasta Oslei, carand bicicletele dupa noi, insa acest lucru este exclus. Drumul nostru bun din golul alpin se transforma intr-un sleau lat si plin de pietre si lastaris cazut, de indata ce intram in padure. Coboram totusi cu spor pe el, pierzand diferenta de nivel foarte rapid. Daca nu se iveste nimic neprevazut, astazi reusim sa terminam tura pe lumina. Ultimii kilometri sunt destul de buni, prin niste mici chei umbroase si iesim pana la urma in asfalt, mai aproape cumva de Campusel, decat de Campul lui Neag.

Nu pentru ca am fost noi vrednici, ci pentru ca am scurtat pana la urma tura, am mai prins si o ora de lumina, suficienta cat sa ne instalam cortul, sa stragem lemne si sa aprindem un foculet care macar sa coloreze noaptea intunecata de octombrie, daca de incalzit, nu prea reuseste…

“În orice caz,
Mai aruncaţi ceva în el,
Nişte vreascuri,
Nişte vieţi.

Că, uite, a şi început să pâlpâie
Pe feţele noastre,
Făcându-le frumoase şi urâte,
Făcându-le noapte şi zi,
Făcându-le anotimpuri şi ani.” (Marin Sorescu, Focul sacru)

Text: Mihaela
Track: https://www.strava.com/activities/1208835535

Maine este ultima zi prin aceste locuri si vom ramane in Valcan, mergand insa in capatul sau cel mai estic.