Un pic mai multe poze aici.

De data aceasta ma angajez eu sa scriu jurnalul unei ture ceva cam scurte si destul de lipsata de privelisti din Muntii Uriasului. Tot pe aici am fost si la inceput de decembrie, impreuna cu prima ninsoare, concluzionand ca muntii se preteaza foarte bine la schi de tura dupa ce mai creste stratul de zapada.

Si iata-ne sambata dimineata, treziti deloc cu noaptea in cap cum ne asezam la drumul de 300 de kilometri pana in Muntii Urasilor. 300 de kilometri si trei treceri de granita, pentru ca de data aceasta am convins gps-ul sa ne duca pe cea mai scurta cale catre munte, iar cea mai scurta cale implica trecerea din Germania in Polonia, dupa care in Cehia, dupa care inca odata in Polonia. Si dupa nenumaratele treceri de granita ne-am convins ca daca vrem sa ne simtim ca acasa (legat de calitatea drumurilor), nu trebuie sa mergem prea departe, polonezii fiind cam tot pe undeva pe unde suntem si noi la situatia drumurilor nationale si judetene.

Dar revenind la povestea turei, reusim sa plecam destul de tarziu de la masina, in jur de ora 13:30 (fiind singuri in turele din ultima vreme am reusit sa plecam din ce in ce mai tarziu de acasa). Nu-i nici un bai, in plan pentru ziua de sambata nu avem o urcare de 900m diferenta de nivel pana la un adapost/refugiu care se gaseste la 1400m. In seara asta cica dormim la inaltime, avand si pentru ziua de duminica ceva sperante de schi in afara partiilor in cazul in care se mai deschide putin vremea.

Deocamdata e o atmosfera inchisa, ce e drept si destul de misterioasa si fotogenica, dar care nu ne ingaduie sa privim mai mult de 50-100 de metri in jur. Masina o lasam fix la intrarea pe un drum forestier, de unde sarim direct pe schiuri si pornim la deal, printr-o padure ca rupta din poveste, dar cu destul de putina zapada pentru schi. In schimb pe masura pe urcam (pe un traseu ce se dovedeste destul de provocator pentru schi de tura, un fel de urcarea din Buila Vanturarita spre refugiul din curmatura Builei), stratul incepe sa creasca si trebuie sa muncim ceva mai serios la a deschide poteca. Mike e ceva mai vioaie in fata, si mi se pare incredibil cat de mult pot sa insemne o pereche de schiuri cu dinafit-uri si o pereche de clapari mai usori.

La inceput de drum, noi si doua calarete.

Ace de gheata.

Paduri de vis.

Hivernala.

Tot urcam, incepe sa se lase extrem de incet si noaptea, reusim sa pierdem si poteca astfel incat pana la urma la un moment dat luam un azimut catre creasta si ne croim drum printr-o padure rara, strabatuta doar din loc in loc de urme de iepuri. E ceata si parca as vrea sa ajung pe lumina intr-un marcaj, dar in acealasi timp glumesc cu mike ca am gasit si un pic de aventura in dealurile uriasilor, urcand cu ultimele gene de lumina printr-o ceata destul de deasa in cautarea unui traseu de creasta.

Problema e defapt ca e mult spus creasta, si zona de peste 1400 are mai mult infatisarea unui platou (nu mult deosebit de platoul Bucegilor de la noi), care e mai mult decat potrivit pentru a te invarti in cerc noaptea in conditii de ceata. Usurel se lasa si noaptea, aprindem si frontalele cu ajutorul carora chiar nu mai vedem nimic si continuam sa orbecaim spre creasta. Pana la urma ajungem pe un varf secundar dar pe care nu gasim nici urma de marcaj de creasta, astfel incat scoatem busola si urmand simtul meu de orientare (si al busolei), dam in cele din urma de marcajul de creasta. Intr-un stil asemator cu felul in care s-a marcat la noi pe platoul, in zona respectiva erau stalpi de lemn la distante de 10 metri. Initial in conditii de vizibilitate buna poate parea exagerat, dar atunci cand e ceata si nu vezi la 3 metri in fata stalpii respectiv nu mai par in nici un caz exagerat de desi.

Ajungem in cele din urma la casuta noastra, cu loc de fix doua persoane in pod, si dupa o scurta gospodarire de seara ne bagam in sacii de dormit si ne pregatim de un somn lung. Ma trezesc de mai multe ori in timpul noptii, dar vremea afara se arata la fel de inchisa, astfel incat fara nici un fel de motivatie de a devreme mai departe ne trezim tarziu dupa o dimineata extrem de plina de vise suprarealiste. E fascinant ce vise si scenarii poate sa creeze creierul dupa ce si-a atins necesarul de ore de somn, cel putin in cazul meu.

Casuta noastra, si pufoseniile.

Sau vazuta din afara.

Pana la urma reusim sa plecam pe la 11, prin aceasi ceata laptoasa prin care inaintasem si in dupamasa zilei de Sambata. De data aceasta in schimb mergem pe creasta, urmand marcajele catre una din statiunile de schi pe unde voiam sa coboram spre masina. Pe creasta avem de cateva ori sperante sa vedem si soarele, dar ne sunt naruite la fel de repede precum se si formasera. Daca am fi avut inca 100m diferenta de nivel de urcat sunt convins ca am fi iesit deasupra norilor, dar fara ei suntem nevoiti sa privim la silueta stearsa a soarelui ce se mai zareste din cand in cand.

Si cica era un ditamai releu aici.

Coboram pe partie o bucatata, dupa care pe un fel de varianta, dupa care mergem pe o retea de drumuri forestiere pe care exersam un fel de corcitura de schi fond facut cu schiurile de tura, cert e ca ajungem fara sa punem pieile la masina dupa cam 7-8 kilometri in care am si urcat ceva, am si coborat, am si mers pe plat. E interesanta miscarea, in schimb tot nu pot spune ca mi-as lua vreodata schiuri de schi-fond.

Inapoi in padurile de vis.

Urmeaza sa revenim in schimb in zona la primavara-vara, dupa ce se duce zapada, la alergat si la bicicleta, si pentru a ne mai alina dorul de drumurile din Romania.