Daca aseara ma juram ca pentru astazi o sa aleg o sauna calduroasa si activitati indoor, soarele de la ora 9 ma da jos din pat si imi readuce cheful de stat afara, cat ai zice soare. Am merge undeva dar nu avem idei, ar fi momentul bun pentru o tura de plimbare, dar ce sa alegem, unde sa fie soare, dar si privelisti, cat sa ne bucuram sufletul? Si deodata apare ea, ideea. Nu e nimic glorios. E doar #LoculNostru. Sau ma rog, unul din locurile noastre, caci pe masura ce cotrobaim mai mult cotloanele din jurul casei, gasim inevitabil locuri noi si faine care ne devin dragi.

Unul dintre ele e repezentat de dealurile de peste drum de creasta Craiului. Ele ascund versanti abrupti, dar si drumuri de taf care merg bine acum la urcare pe schiuri, poieni pitite, pe care insa ochiul nostru antrenat le zareste in Google Maps si mai ales, perspective interesante asupra Pietrei Craiului, iar de ajungi pe vreun varf golas, asupra intregii depresiuni a Brasovului si a muntilor din jur.

Sunt aici doua varfuri apropiate: Ciuma (un nume nu foarte atractiv) si Capul Barsei. Pe Ciuma o stiu mai toti localnicii, asa ca e cel mai usor de folosit in discutie. De Capul Barsei nu au auzit prea multi si nici nu sunt sigura ca asta-i e numele. Dar noi il cunoastem deja si ne legam de el amintiri. Vara ne purtam rotile si pasii, ne aninam privirile in departarile ce ni se deschid, ne legam sperante de vreme buna, ne oprim, lasam sa se scurga timpul, visam, suntem noi insine si ne bucuram de frumusetea naturii. Iarna ne purtam pe acolo schiurile si ne bucuram cand putem pleca pe ele direct de la masina. Iarna asta a fost una bogata in zapada si drumul merge lin, urcand pe culmea pe care casuta de lemne ne asteapta infrigurata. Acum ii observam parca cu mai mare usurinta spatiile libere dintre busteni si parca “izolatia” asta cu cer albastru nu ne mai inspira sa petrecem aici noptile. Cel putin nu pe cele lungi de iarna. Neaua creste pe masura ce castigam altitudine. In fata noastra se intinde drumul neatins. In spatele noastru sunt mereu cele doua linii paralele lasate de schiuri si impunsaturile ritmice ale betelor. Putini oameni merg pe aici iarna. Dar si relativ putine salbaticiuni, caci am vazut prea putine urme pe zapada unde nu se poate ascunde nimic.

Stana si-a mai estompat mirosul puternic de branza si ne ofera un adapost bun, cat pentru un ceai cald din termos si o imbucatura. Varful s-a ascuns in ceata, asa ca de data asta nu e momentul pentru el. Sunt sigura insa ca merita revenit aici intr-o zi de iarna cu vreme de cristal. Sa sezi pe schiuri si sa te uiti cum scanteie muntii. Doar coborarea imi pare mai faina pe bicicleta decat pe schiuri si sunt sigura ca ar fi si o tura frumoasa de alergat pe aici. Nici macar ora de dat la bete pe forestier nu imi tulbura zenul zilei, caci soarele e cel mai bun medicament pentru orice, e mijlocitorul si potentiatorul fericirii, e motivul pentru care tai fiecare iarna din calendar. Pentru ca oricari ierni ii urmeaza o primavara. Si pentru ca mereu urmatoarea primavara va fi cea mai frumoasa de pana acum. Sau macar cea mai asteptata.

Text: Mihaela.
Track: aici.

La plecare, pe forestierul inzapezit pe care aveam sa coboram mai bine de 7 kilometri la sfarsitul turei.

Primul punct de belvedere pe culmea ce urca spre Capul Barsei si spre Ciuma. In departare Craiul complet tapetat de zapada.

Imaculat.

Craiul dintr-o privire.

Inapoi in padurea inca imbracata in straie de iarna.

In departare Iezerul, Mezea-Oticu si o bucatica din Fagaras.

Zapada neatinsa si iarna adevarata.

Inainte e coborarea spre forestierul ce merge pe Barsa Fierului, dupa o dupamasa petrecuta in cel mai potrivit mod cu putinta.