Peste noapte a plouat si vantul si-a schimbat directia, astfel ca ne-a cam scuturat cortul. Dimineata se auzea vuind prin padurea din spatele nostru precum un mic uragan. Daca pana acum, tipicul a fost ca vantul sa inceteze peste noapte si dimineata sa fir destul de linistita, de data asta nu a fost deloc asa si am fost nevoiti sa sarim peste micul dejun din imposibilitatea de a porni primusul, sa impachetam totul pe repede inainte si sa coboram spre Simiatug. Coborare care numai usoara nu a fost, caci atunci cand vantul batea din fata, dadeai la pedale ca sa inaintezi, iar atunci cand batea din lateral, te dadea jos de pe bicicleta.

In Simiatug e zi de targ, deci nicio sansa sa gasesti un loc retras unde sa putem face o omleta cu ouale pe care le car in rucsac de 24 de ore. Nici macar o brutarie nu am gasit, desi pe strazi se vindea orice, de la corzi impletite, la friptura de porc. Sunt lipsita de orice chef, partial pentru ca mi-a venit menstruatia, partial pentru ca ma gandesc cu groaza ca singura cale de a iesi din caldarea asta (nici ea protejata 100% de vant) este sarind un pas de 4000 m. Fapt care ma indispune teribil, mai ales ca el se interpune intre momentul actual si cele 2 zile de pauza pe care ni le-am propus in satul urmator- Salinas de Guaranda.

Totusi dupa un nurofen si o cafea, incep sa imi revin, imi indes castile in urechi, las muzica sa spele nervii si sa aduca uitarea si incep sa urc cu ritm bun spre pasul cu pricina. Alegem asfaltul in detrimentul drumului de tara din documentatie, pentru ca noi chiar nu avem nimic cu asfaltul, mai ales cand nu e trafic, cand peisajele sunt la fel de faine si nu cautam loc de cort. Ba chiar il apreciem pentru usurinta cu care castigam diferenta de nivel si punem sub roti kilometri. Si am avut de-a lungul ultimilor doua saptamani bucati foarte faine de drumuri secundare asfaltate si in acelasi timp, libere.

Prima parte a urcarii este un fel de Ciocanu, ceva mai lung, insa. Efort mult, dar lift pana la 3650 m. Apoi lucrurile se mai domolesc si ultimii 300 m diferenta de nivel merg chiar rotund, scutindu-ne de gafaitul inerent de la 4000 m. De apreciat ca si vantul a redevenit vant si nu uragan si ne-a lasat sa urcam nestingheriti.

Din pas avem primele vederi spre Chimborazo, profilandu-se pe un cer nesperat de senin, comparativ cu ce e in jurul nostru. Vor urma niste zile grele pe la picioarele acestui ultim vulcan din Ecuador, asa ca niste zile de pauza, spalat haine si odihnit se impun in ultimul sat mai inchegat inainte de vulcan- Salinas de Guaranda. Asta e un loc pe care il recomanda atat Lonely Planet, cat si bikepacking.com, fiind un exemplu de dezvoltare durabila pe doua domenii principale de activitate: cooperative locale de productie si turism (datorat apropierii de Chimborazo).

Totul a inceput prin 1970, cand un misionar italian a venit in acest sat pierdut intre vaile adanci si aspre ale Anzilor, gasind la fata locului o comunitate ce traia la limita subzistentei dintr-o bruma de industrie extractiva (sare), agricultura si din vanzarea laptelui si altor produse de origine animala. Jumatate din copiii nascuti aici mureau inainte de a implini 5 ani. Misionarul nostru s-a apucat deci sa ii invete pe oameni sa fie eficienti, sa se uneasca in coopeeative, sa cumpere utilaje si sa iasa cu ajutorul branzei din saracie. Apoi a urmat diversificarea activitatilor, astfel ca astazi se produc in Salinas ciocolata, salam, ciuperci uscata, produse din lana etc. Si desi nu exista autobuz pana in Panamericana, turismul a inflorit si el, asa cum lesne putem vedea caci in piata centrala vantul nu ridica in aer gunoaie, sunt cosuri pentru colectare selectiva, un oficiu de turism, wifi gratis plus cateva restaurante si pizzerii care pun in valoare mai ales branza si salamul local. Pe de alta parte lipsesc cu desavarsire mancatoriile locale ori magazinele cu legume si fructe.