Timpul petrecut in Iran se apropie de sfarsit si maine ar trebui sa pornesc catre un mic orasel prafuit de langa granita cu Turkmenistan pe nume Sarakhs. Si dupa mai bine de 3 saptamani petrecute prin Iran mi se pare ca experienta mersului pe bicicleta prin tara asta e cu dus si intors.

Da. imi plac foarte mult oamenii de aici prin modul curios si binevoitor prin care incearca sa afle si sa comunice cu turistii. Ca o paranteza, in Iran cred ca nu sunt foarte multi turisti, caci brusc din pozar am devenit de multe ori subiect de pozat. Iar ospitalitatea e incredibila in comparatie cu alte tari pe care le-am vazut pana acum.

In schimb, de partea cealalta a balantei e in schimb traficul care face destul de neplacuta experienta mersului pe bicicleta prin tara asta. Drumuri secundare nu sunt prea multe si chiar daca sunt, si ele sunt destul de aglomerate, caci pare ca aproape fiecare are o masina si o foloseste intens caci benzina e extrem de ieftina. Nu am o problema neaparat cu felul in care conduc (chiar daca e cel putin haotic), ci pur si simplu in toti kilometrii pedalati prin tara asta mi s-a intamplat extrem de rar sa fie momente in care sa nu treaca masini pe langa tine. Sunt atat de multe masini si atat de mult trafic, incat ajungi sa observi ca fiind ciudate momentele in care e liniste si auzi doar zgomotul scos de bicicleta ta. Iar din punctul asta de vedere, de-abia astept sa trec in stan-uri.

Daca mai pui la socoteala si noxele pe care le inhalezi, caci nu exista norme de poluare, sau daca exista nu sunt respectate, mersul pe soselele de aici clar nu e o experienta prea placuta. Si ca temperaturi am prins perioada ideala, nici nu vreau sa-mi imaginez cum e in mijlocul verii.

In schimb, dupa cum ziceam si mai sus toate acestea sunt compensate de oameni, si pana acum in Iran am avut cele mai interesante si interactive intalniri, iar numarul lor e incomparabil cu alte tari.

Revenind acum la ultima zi petrecuta in Mashhad in asteptarea datei de intrare in Turkmenistan, am zis ca doua zile petrecute fara bicicleta sunt prea mult si e timpul sa fac ceva miscare, astfel incat, la recomandarea gazdei hostelului la care am stat m-am indreptat catre un mic satuc aflat la 35 de kilometri de Mashhad.

Iar ziua de azi e un exemplu foarte bun a randurilor de mai sus, si incepe cu partea negativa, respectiv cu traficul infernal de vineri. Vineri e zi libera in Iran, astfel incat tot orasul pare sa se buluceasca cu catel cu purcel spre dealurile din nordul orasului. Pe de alta parte e relativ normal sa profite de o zi cu vreme buna, caci intr-o luna va deveni mult prea cald pentru astfel de activitati in mijlocul zilei.

Dar totusi sunt atat de multe masini, incat ti se taie orice chef de pedalat, cel putin pana cand intru pe drumul principal care urca catre micul satuc. Pe aici e mai bine, chiar daca momentele de linisite sunt la fel ca in tot Iran-ul extrem de rare. Drumul urca pe firul unei vai pe care sunt amenajate o multime de locuri de picnic, una din indeletnicirile preferate ale iranienilor.

Si fix cand incepeam sa fiu din nou revoltat pe trafic caci drumul pe firul vaii se ingustase destul de mult, apare din spate un grup de biciclisti din Mashhad, destul de nebuni de fel, cu care povestesc vrute si nevrute intr-o engleza de balta pana cand ajungem in Kang. Aici oamenii ma cheama la ceai si facem schimb de experiente aratand poze pe telefoane mobile. Imi place ca pozele vorbesc de la sine si am o parte din pozele alese din ultimele luni pe telefonul mobil si mi se pare ca spun destul de bine povestea calatoriei.

Dupa despartirea de grupul de ciclisti mai hoinaresc putin pe stradutele din jurul satului, prin livezi inflorite incercand sa gasesc un drumeag care sa ma scoata un pic mai sus, dar aparent acesta e cam greu de gasit. Satul in sine arata extrem de interesant, ridicat pe coasta unui deal abrupt casele par sa fie ridicate literalmente una peste alta.

Dupa un picnic intr-o livada plina de flori vine in schimb timpul sa ma intorc inapoi, si aici revenim din nou la trafic caci toti iranienii iesiti la picnic vor sa se intoarca in marele oras, astfel incat iar ma asez din nou la marginea sirului de masini si imi dau drumul la vale, caci pana la Kang tot drumul a fost intr-o usoara urcare.

Si fix cand se inteteste traficul vad cum o masina imi face semn sa opresc pe dreapta, si din ea se dau jos 2 iranieni impreuna cu Min si Valentin, cei doi cicloturisti pe care ii intalnisem cu o saptamana in urma in Teheran. Ei au ajuns cu o zi inainte in Mashahad si mai trebuie sa astepte putin data de intrare in Turkmenistan, dar cum tot ne-am intalnit sunt invitat la o inghetata traditionala iraniana, unde stam si povestim despre drumul din Teheran pana aici, in timp ce unul din iranieni ne povesteste despre experientele lui cu mersul cu bicicleta prin Turkmenistan. Printre punctele interesante, a durat 7 ore sa treaca de vama in momentul in care a intrat in tara, deci trebuie sa ma inarmez cu ceva rabdare.

Dupa inghetata sunt invitat si la masa, dar e deja extrem de tarziu, mai sunt de pedalat 20 de kilometri pana in oras si maine dimineata trebuie sa plec devreme, astfel incat de data aceasta zic nu, caci printre altele trebuie sa am putin timp sa scriu si postarea aceasta, atata timp cat am net pentru a o urca si pentru a pune pozele.

Iar ziua se incheie asa cum a si inceput, cu mult trafic.

Distanta: 85km.
Diferenta de nivel: 600+ / 600-.
Moral: 8.
Obiective: 6.

Phoenix-ul de Mashhad.

Trupa biciclistilor de soc din Mashhad

Pauza de hidratare, cu ce altceva decat cu ceai.

Satul Kang si una din casele traditionale.

Una peste alta.

Semne ale primaverii.

Fara numar.

Reintalnirea cu Min si cu Valentin.