Semimaratonul din Brasov a fost primul concurs de anul acesta din Romania la care ne-am hotarat sa mergem si la care s-a nimerit sa si ajungem. Altfel primul ar fi trebuit sa fie Postavaru Night, dar din mai multe motive nu am reusit in cele din urma sa ajungem la el.

Intr-un fel imi pare bine ca e stabilit de ceva vreme ca o sa participam la el, si ca nu mai trebuie sa ne batem capul cu planuri pentru weekend. De fapt daca stau bine sa ma gandesc in spate, in ultima perioada am ajuns concluzia ca nu are sens sa-ti bati prea mult capul cu planuri prea elaborate. De ajuns am ajuns cam prin toti muntii de pe langa noi, astfel incat e greu sa mai gasesti variante de ture noi, si totul depinde mai mult de muntii/locurile in care vrei sa ajungi in weekend-ul in care urmeaza. Iar partea frumoasa la alergat e ca trebuie doar sa te urci in tren/masina in directia muntelui, si nu se poate sa nu iasa o tura misto.

La fel si acum la semimaraton, ce conteaza pana la urma daca ploua sau nu, ce conteaza daca te noroiesti din cap pana in picioare, ce conteaza daca bate vantul, indiferent de conditii parca concursurile tot sunt faine, iar conditiile adverse parca le fac doar sa fie mai epice. Cu o exceptie, respectiv concursurile de MTB din zonele de campie care in conditii de ploaie se pot transformat intr-un adevarat iad namolos, pigmentat cu lectii de olarit pe ici pe colo. Am zis ca nu mai calcam pe la astea doar daca e complet uscat un saptamana dinainte si in ziua concursului.

Revenind la ziua semimaratonului, plecam destul de tarziu din Bucuresti, pe la 7, impreuna cu Gabi si cu Oana. Intr-un fel mi se pare chiar ok ca oamenii au pus startul la 12, ai timp sa nu pleci nici prea tarziu din Bucuresti, iar tinand cont ca era semimaraton daca mai era si startul la 9 cred ca de la 12 incolo am fi inceput sa ne plictisim pe acolo. Din punctul asta unii ar zice ca nu prea are nici un sens sa conducem 3 ore dus 3 ore intors pentru un concurs care dureaza in medie 2 ore. Dar una peste alta nu e vorba doar de cele doua ore de concurs, e vorba si de atmosfera si de a vedea/vorbi/glumi cu oameni care vin din toate colturile tarii. Si nu in ultimul rand e vorba si de a te intrece cu ei in cele 2 ore de concurs. Si in plus sunt altii care conduc 1000km pentru aceleasi doua ore de concurs, poate noi cu 320km nu ar trebui sa ne plangem chiar asa de mult in conditiile astea, dar tot nu pot sa nu fiu un pic invidios pe cei din Brasov care ies din casa si-si fac incalzirea pana la punctul de start.

Drumul trece repede, mai o vorba, mai o alta vorba, astfel incat ajungem mai repede decat ne-am asteptat in Brasov, la timp pentru a cauta Piata Unirii prin Brasov. Mai intrebam doi localnici care ne lamuresc cu lux de amanunte, mai era sa intoarcem pe sens unic, dar ajunge pana la urma in zona de start pe la 10:30. Aici ne intalnim cu Nusu, care ne lamureste cum sta treaba cu noroiul pe traseu, si care ma convinge alegerea cea mai inteleapta e sa iau cea mai prastie pereche de incaltaminte la mine.

Ne inscriem, incepe sa si ploua, si deja incepem sa contemplam perspectiva unui concurs petrecut pe ploaie de la inceput pana la sfarsit, asa cum zicea prognoza initial, si cam cu o ora inainte de start ne intoarcem la masina pentru a ne echipa. Mike declara triumfal ca genunchiul cu probleme nu are o zi prea buna, eu incerc s-o conving ca o sa vada ca nu o sa fie chiar asa de naspa dar una peste altul moralul nu e la cote prea ridicate.

Despre concursul asta nu pot sa zic ca am planuri/asteptari prea mari. Iarna nu a fost prea blanda cu noi, si a trecut pe rand cu o glezna data peste cap in decembrie, cu foarte multa zapada prin bucuresti ce nu a lasat prea mult loc de antrenament, si cu un ligament la genunchi intins la sfarsitul lui februarie si cealalta glezna busita. Dupa maraton Mike zicea ca imi place un pic sa ma vaiet, si astea de mai sus sunt un pic de scuza perfecta.

Totusi nu e chiar asa, si fiecare din componentele de mai sus inca mai dor pe ici pe colo prin partile esentiale, dar continui cu cel mai bun tratament pentru chestiile nu foarte grave, respectiv indiferenta. Cu suficienta indiferenta pana acum cam toate trec de la sine. Bine tratamentul trebuie aplicat ascultand si de ce zice corpul tau, in momentul in care il fortezi prea mult de obicei iti spune destul de explicit sa o lasi mai moale.

Astfel incat atitudinea dinaintea concursului era cam aceasi ca inainte de orice concurs la care am fost pana acum. Pur si simplu sa incerc sa fac tot ce pot mai bine cu situatia din momentul respectiv, adica cu bruma de antrenament care s-a pus pana atunci, cu ligamente care mai dor, cu felul in care te simti in ziua respectiva. Provocarea vine intr-un fel din a incerca sa gestionezi toate cele de mai sus in timpul concursului astfel incat in momentul in care treci linia de sosire sa fii multumit de cum te-ai descurcat.

Asta pe de o parte, pe de alta parte mai e si plutonul, pentru ca mergand la suficient de multe concursuri ajungi sa te intreci, sa depasesti si sa fi depasit cam de aceasi oameni in timpul unei curse. Sunt cei care ajung la final cam in +/- 5% din timpul pe care il scoti tu. Si sa ajungi inaintea oricaruia dintre ei e o mica victorie, si sa fii intrecut de vre-unul dintre ei e mica infrangere. Din plutonul meu fac parte, intr-o ordine oarecare mai mult sau mai putin aleatorie primele fete, Suca, Gica, Pepi, Istvan, Mihai Zavlog, Tale Andrei, Dani, Zsolt, Balan si multi altii. In functie de forma in care sunt unii mai scapa din pluton, temporar sau definitiv, dar cam acestia sunt oamenii care isi trag sufletul cand ajuns si ei pe la start, sau care ajung in momentul in care imi trag si eu sufletul, si imi place sa ma intrec cu ei.

Dupa romanele de mai sus, sa revin totusi la concursul propriu-zis. Despre traseu nu prea stiam prea mult, ceva franturi ramase de la o urcare pe bicla de la duathlon de acum doi ani, si ca incepe cu o urcare de 8.5 kilometri foarte alergabila. Alex zicea marti ca are panta medie cam de 6.5, asa ca am incercat si eu marti pe banda de curiozitate pentru a vedea in cam cat timp iese. Pana la urma dupa ce mi-am scuipat plamanii in ultimii 4 kilometri am ajuns in varful pantei, adica tot pe aceasi banda la 30 de centimentri de podea, dupa 46 de minute. Macar aveam un oarecare reper si un antrenament pentru sambata.

La start in schimb ploaia nu isi mai face aparitia, si apare chiar si soarele astfel incat si moralul oamenilor e ridicat. Atat de ridicat incat la start mi se pare ca toata lumea porneste mult mai tare decat ar trebui, sau poate pornesc eu mult mai incet decat ar trebui, cert e ca tot sunt depasit pe bucatita de dinaite de iesirea din oras. Merg cot la cot cu Suca o perioada, pana se duce si el in fata asa ca raman oarecum singur dandu-mi incetisor seama ca alergatul in panta nu e treaba chiar asa de usoara. Cel putin atunci cand am intrat pe forestier, avant in spate si un inceput mult prea rapid mi s-a cam taiat tot elanul. E cam unul din momentele in care iti vine in fiecare secunda sa te opresti si sa incepi sa mergi, dar cum toata lumea pe langa tine alearga cu spor (si sufera in tacere) ii dai si tu inainte purtat de val.

Nu sunt un mare fan al alergarii la deal sau al platului. Imi place sa urc prin locuri abrupte si sa cobor prin locuri accidentate. Imi place atunci cand ma ajuta gravitatie si cand nu trebuie sa muncesc prea mult pentru a cobora cu viteza, imi place la munte cu alte cuvinte, nu pe forestiere. Totusi ca sa vina partea de coborare trebuie sa si urci, asa ca iata-ne incolonati pe serpentinele forestierului.

Odata ce a inceput urcarea mai serioasa in schimb s-au cam stabilizat plutoanele, si distantele raman constante, ba chiar mai depasest la un moment dat cativa concurenti. La un moment dat ma depaseste si Daniela, care are in schimb un ritm chiar ok si care ma trage pe mine si pe inca 3 baieti dupa ea. La cateva din concursurile de anul trecut am descoperit ca nu e chiar asa de usor sa fii prima fata, pe de o parte, si pe de alta parte ca Daniela are un ritm chiar ok si foarte constant.

Sincer admir oamenii care in timpul unui concurs sunt super concentrati si cu o tinta bine stabilita in minte pe care o urmaresc, un timp pe urcare, un loc, un timp final, fiecare dupa tinta, numitorul comun fiind decat concentratia din timpul cursei. Mie unul imi place intr-un fel sa merg mai din scaunul din spate, sa mai schimbi o vorba, sa mai dai un chiuit in momentul in care iti place o portiune, sa exclami uite ce fain e pe aici in alta, sa mai filosofezi putin intre horcaituri si plamani scuipati.

In continuare ma tin de Gianina, care urca chiar foarte bine, ma mai intalnescu cu Cornel care urcase si el foarte bine pana acolo, mai dam si de noroiul mult-anuntat care nu a fost chiar asa de naspa.

Dam si de exploatarea forestiera de pe Schei. Sincer nu inteleg cum pot sa taie oamenii chiar atat de aproape de oras, adica totusi padurea respectiva nu e un fel de plaman al orasului?, Asta pe langa faptul ca din ce am vazut sambata nu parea sa fie defrisari minore.

Toata restul urcarii am mers oarecum cot la cot cu Gianina si cu Suca iepure in departare, untimii kilometri ai urcarii terminandu-i in 46 de minute, un pic mai bine decat pe banda. Poate pana la urma nu e banda cel mai prost mod de antrenament, pentru urcari cel putin. In punctul de alimentare apa in bidon, si ii dau la vale printr-o zapada numai buna de a curata noroiul de pana atunci.

Si brusc mai incepem sa si coboram, si aici incepe sa se schimbe un pic placa si desi glezna inca mai protesteaza cand calc aiurea pe ea, incep sa merg mai bine si sa depasesc oameni. Si chiar imi place portiunea asta, cam asa ar trebui sa fie trail-running-ul, iar poteca e chiar super faina de alergat. Alterneaza bucatele de urcari, cu bucatele de coborari aprupte si mici portini de plat. Dar per total e la vale, si gravitatia de ajuta si trebuie sa lucrezi impotriva ei.

A fost primul concurs la care am alergat cu ceas cu heart-rate monitor, si a fost o experienta interensanta, inainte de concurs stiam ca la peste 171 eu trec in anaerob, astfel incat tot concursul am incercat sa tin un 167-168 cu gandul de a accelera putin la sfarsit. La ce mi s-a parut foarte util, au fost momentele in care ti se pare ca-ti dai duhul, dar ceasul iti spune ca nu e chiar asa, si momentele in care te simti totusi foarte bine dar cand te uiti la ceas iti spune ca trebuie sa mai temperezi. E ca un antrenor care iti mai da cate o palma peste ceafa cand o iei prea tare sau cand o lasi prea incet.

Coborarea mers chiar bine, si in total de la la inceputul ei pana la finish cred ca am depasit cam 10 concurenti, si sunt curios cum ar fi fost daca ar mai fi tinut ceva concursul. Pe una din coborarile mai abrupte dau si de Alex, care mi-a fost iepure de la inceputul concursului. Trec pe langa el cam repede, vociferand un fel de incurajare de a da drumul mai tare la picioare, si dupa ajung din nou pe un forestier care nu amortizeaza chiar asa de bine si in care parca nu mai imi vine nici mie sa dau drumul prea tare la picioare. 2-3 serpentine si se vede orasul, dar habar n-am cat trebuie sa mergem pe curba de nivel si cam cand mai sunt 2-3 kilometri pentru a mai accelera un pic. Totusi merg ceva mai repede decat concurentii din fata, si mai depasesc pe portiunea respectiva 4 oameni. O ultima urcare abrupta pentru care sincer nu mai aveam foarte multa energie in momentul respectiv, si ajungem in oras cu un ultim semnal ca ar fi momentul sa accelerez, ceea ce si fac in schimb nu indeajuns pentru a mai prinde pe cineva din urma. Pana la urma am terminat pe 29, in 1h43m, cu o cursa de care chiar sunt multumit de cum am mers, si mai ales ca nu a scartait/durut nimic mai tare decat ma asteptam.

Singura nemultumire e ca a trecut cam repede, si parca ar fi mers un pic mai mult concurs pentru atata condus. Si dupa concurs binenteles din nou febra musculara, si promisiuni de a fi cu 5% mai rapid pana la ecomarathon, promisiuni ce probabil vor lua si calea celorlalte promisiuni pe care le-am mai facut dupa alte concursuri. Si pana la urma si lui Mike in ciuda genunchiului rablamentat i-a placut concursul, dupa cum povesteste aici.