Initial pentru weekend-ul acesta aveam planuit concursul de ski de tura din Vladeasa, dar cum planurile pot fi facute si desfacute foarte usor, mike a hotarat sa ramana in sambata in Bucuresti cu ceva treaba, astfel incat am iesit doar sambata la o singura zi la concursul de ski de tura/trekking din Piatra Mare.

Plecam 3 din Bucuresti, impreuna cu Claudiu si Oana, care voiau sa faca si ei in Piatra Mare trecerea din Predeal spre Dambul Morii. Desi temperaturile din ultima saptamana au fost cel putin compromitatoare in ultima vreme, am zis sa iau totusi sa iau schiurile dupa mine ca nu se stie niciodata, pana la urma le-am carat degeaba pentru ca putina zapada care s-a asternut la munte saptamanile trecute s-a topit intr-un ritm incredibil. In Predeal zapada putina, la Dambul Morii aproape de loc astfel incat era cel putin evident ca nu prea ar fi de mers cu schiurile pe nicaieri.

La inscrieri ma intalnesc cu SiS-urile, Adi, Nusu si inca ceva cunoscuti, dar surpriza a fost cu intalnirea cu Mihai, care venise din Iasi impreuna cu fratele lui si cu inca un prieten pentru a vedea cum e experienta unui concurs de alergare montana. E uimitor cat de mica e lumea si cum ajungi sa te intalnesti in diferite locuri cu oameni cunoscuti fara a vorbi in prealabil cu ei de iesirea respectiva. Ne inscriem repede, oameni destul de putini, cam 35, majoritatea la alergat. La dambul morii era o atmosfera extrem de primaveratica, astfel incat ma hotarasc sa plec in tricou, cu o bluza de corp de backup in borseta.Dupa o scurta sedinta tehnica in care ni se prezinta traseul, urmeaza numaratoarea inversa in cor si startul.

Spre linia de start (foto Adi).

E o vorba ca ziua buna se cunoaste de dimineata, cam la fel e si la alergat, alergarea reusita se recunoaste din primul kilometru ca sa zic asa. Iar pentru mine primul kilometru a fost cam dezastruos, trecerea de la alegatul ca hamsterul pe banda la alegarea dezlanata prin zapada a fost destul de tura. Pana la urma reusesc sa-mi reglez cat de cat ritmul si alerg in spatele unui grup de 3 cu care ma potrivesc cat de cat ca ritm de inaintare. Drumul pana la Dambul Morii a trecut repede, dar a fost in semnal de alarma pentru mine ca ar trebui sa incerc mai multe alergari la deal in perioada urmatoare. De la 7 scari o luam pe traseul ocolit, moment in care incepe si urcarea mai abrupta pe care eu ma simt mai bine, si ca si la Maratonul Pietrei Craiului incep sa depasesc lume, asta pana cand ma departez de grupul din spatele meu si nu se vede urmatoarul concurent din fata. Moment in care pe mine cel putin ma prinde putin melancolia momentului si motoarasele parca nu mai trag asa cum ar trebui sa traga. Ajung la cabana la Piatra Mare cam cu 10 minute in spatele primului, si continui alegarea mea melancolica prin zapada de peste genunchi pe alocuri, zapada care te face sa alergi cel putin dezlanat.

Alergand spre 7 scari.

(foto Adi)

Trecuti de zona canionului.

De fapt cred ca daca ne-ar fi filmat cineva cum alergam prin zapada de pe langa Cabana acum ne-am fi prapadit de ras acum probabil. In cele din urma zapada parca devine mai tasata, iar alergarea devine din nou placuta. Chiar mi-a placut foarte mult portiunea asta, fiind zapada destul de multa care sa amortizeze socul puteai sa arunci picioarele inainte cu mai mult curaj decat de obicei, iar poteca era destul de larga si de bine conturata pentru a permite o viteza destul de mare. Aparent nu sufcient de mare pentru ca pe coborare m-au depasit 3 din cei 4 pe care ii depasisem la urcare, clar alt punct la care ar trebui sa mai avansez ar fi tehnica de coborare.

Au fost geniale pe coborare si incurajarile putinilor turisti care urcau pe drumul Familiar, si mai ales incurajarile fetitelor lui Mihai, unul dintre organizatorii maratonului de la Moeciu. Totusi pe ultima parte a traseului nu prea am motivatie sa trag tare, astfel incat mai sunt depasit pe ultima suta de metri de inca un baiat, terminand pana la urma pe locul 10 cu 1h45m, pentru 14km de alergat cu 980m diferenta de nivel la urcare si la coborare. Una peste alta a fost foarte faina alergarea in cadrul concursului si imi pare bine ca am participat, iar alergarea prin zapada, gheata si noroaie a avut si ea farmecul ei.

Mihai la sfarsitul primului concurs de alergat, muscand din medalie.

Speddy Gonzales?

Dupa concurs am mai stat cu oamenii din Iasi, vorbind despre planuri pentru vara ce urmeaza iar dupa-masa tinand cont ca mai aveam ceva timp de pierdut si ceva energie am mai bagat doua ture de alergat, una pana la Cabana Bunloc si inapoi si una pe niste coclauri dinspre 7 scari. La Bunloc am mai zabovit putin povestind cu cabanierul, iar la coborare am coborat pe o poteca nemarcata care merge pe o muchie in dreapta forestierului pe care e traseul normal. La fel coborarea dinspre 7 scari am facut-o pe muchia ce merge in stanga potecii marcate, pe unde dupa ceva balaureli am reusit sa gasesc un forestier parasit ce mergea pe muchie, pe care l-am pierdul la un moment dat explorand o alta poteca. In cele din urma am nimerit din nou in Drumul Familiar, intalnindu-i pe Oana si pe Claudiu la intersectie.

Forestierul ce urca spre cabana Bunloc.

Semne ale dezghetului pe sus.

Cabana Bunloc.

Un forestier cu iz de primavara.

Alergand printre copaci.

Geniala poteca pe aici.

Un filmulet funny facut tot cu sapuniera.

Mi-a placut foarte mult alergarea de dupa-masa si mai ales coborarea pe poteca nemarcata de la Bunloc fost superba. Clar pe viitor mi-ar place sa mai merg in ture de genul acesta, light, doar cu borseta cu chestii la tine, miscandu-te repede, explorand locuri prin care nu ai mai fost pana atunci. E ceva mai natural, dar e si ceva mai aventuros, mai ales cand mergi pe coclauri. Practic nu ai dupa tine Gore-Tex-uri, truse de prim ajutor, mancare sau apa multa sau alte accesorii care sa-ti faca viata mai usoara.

Duminica am fost plecat pe undeva inspre Valenii de munte cu ceva treaba, am sa pun cateva poze si din zona, din categoria pozelor ce se pot face cu o sapuniera.

Echilibru.

Franturi dintr-o alta lume.

La marginea padurii.

Intuneric si speranta.