Cum peste noapte a plouat asteptam rabdatori ca soarele sa usuce cortul. Sunt ultimile doua zile ale calatoriei noastre in Peru si desi ne-am putea grabi si sari ultimile doua pasuri ramase chiar astazi, nu mai avem nici energia pe care o aveam in Ecuador si nici timpul nu ne mai preseaza. Am hotarat oricum sa ne incheiem calatoria in Huancavelica si de acolo sa luam doua autobuzuri spre Cusco, asa ca ne permitem sa ne lungin si in loc sa mai inghitim 1700 m diferenta de nivel dintr-un foc, sa ii impartim in doua.

Sub soarele orei 10 Radu repara o pana si in acelasi timp ne conversam vreo 30 de minute cu doi localnici curiosi de soarta noastra. Au trecut pe langa noi dimineata, ne-am salutat si iata ca ne gasesc in acelasi loc si 2 ore mai tarziu cand oamenii se intorc in sat cu ceva iarba pentru animale. Se vede dupa ei ca sunt oameni de treaba si in acelasi timp ca au chef de vorba, asa ca in mod natural trecem de la discutia in picioare,  la cea in pozitie asezat. Discutam ulterior cu Radu cat de importante sunt pe de-o parte anumite vorbe/ raspunsuri si pe de alta parte gesturile si mejele non-verbale transmise, de la pozitia corpului, la tonul vocii, in intretinerea unei conversatii.

Dupa ce ii asiguram ca le vom trimite pozele facute pe WhatsApp pornim in final spre pas si cei 700 de metri diferenta de nivel merg suprinzator de bine.

Coboram in urmatoarea vale si oprim in primul sat pentru aprovizionarea regulamentara. In mod incredibil gasim si o mancatorie, dar a fost de departe cel mai trist meniu mancat in Peru.

Pe dupa-amiaza lumina devine frumoasa si noi pedalam printr-un canion ingust si adanc, cu obiectivul de a urca din nou la 4000 de metri si a ne usura / scurta ultima zi.

Vremea pare sa se schimbe in Peru, caci este a doua seara consecutiva cand avem parte de ploaie. A plouat si noaptea si dimineata nu se vede decat cer mohorat si nuante de gri. Ne adunam toata motivatia si ne asternem la drum spre un pui cu cartofi prajiti pe care ne propunem sa il mancam, pardon devoram in Huancavelica.

Vorbim mult pe urcarea spre ultimul pas, suntem alergati de un caine nebun ce cara dupa el o roata de camion (era legat de ea), vorbim vreo 30 de minute cu o localnica ce traia cu sotul si mama ei de 90 de ani la 4400 m tot timpul anului si in sfarsit vine pasul. Nu impresioneaza cu nimic, nu simt nici bucurie, nici tristete, doar senzatia de prea mult. Gandul rotunjimilor Tampei in prag de toamna e reconfortant. Da, muntii de acasa par de jucarie in comparatie cu Anzii, dar acolo ne petrecem 99% din timp si ii iubim pentru locurile lor ascunse, pentru modul in care se schimba in fiecare anotimp, pentru iesirile in natura pe care le mijlocesc.

Desi intentia initiala era sa petrecem o noapte in Huancavelica, unicul autobuz care merge in directia care ne trebuie noua pleaca la 23.30 si ca atare ajungem sa ne ascundem de frigul serii prin cafenele si restaurante, asteptand autobuzul salvator si somnul aferent.