Din dupamasa asta vin ploile, dar scopul mai mult sau mai putin declarat e sa ne facem plinul de miscare pana cand vin. E a 3-a zi de maraton in miscare, cumva ca sa balansam cu activitati in trei timpul petrecut la Slatina. Sunt doua moduri complet diferite, in Brasov suntem in mod constant in miscare in timp ce la Slatina, chiar daca e la tara lucrurile sunt incomparabil mai statice.

Ne trezim de voie si mai zabovim in cort pana cand soarele usuca corturile si pana mancam micul dejun format din cozonac de la Slatina si dintr-un ceai. Dupa strangem si pornim spre Brasov unde eu sper sa apuc sa ies la o tura inainte de ploaia de pranz. Mancam al doilea mic dejun al zilei (toata miscarea asta cere si combustibil pe masura) dupa care in loc sa ies singur la tura ies impreuna cu Marius. Nu ai ce sa-i zici copilului atunci cand zice ca vrea sa iasa cu tine la MTB, asa ca urcam pana la cariera cu masina si de aici incercam o premiera pentru Marius, Valea cu Apa partea de sus. Vad de la inceput ca Marius nu sta la fel de bine pe bicicleta ca si ieri si ca sunt sanse ca lucrurile sa mearga prost, dar dupa o mica cazatura partea de sus o coboram chiar cursiv. Asta pana la radacinile de dinainte de pietre, unde Marius vine din pacate peste cap si se loveste un pic la picior. Nu ajuta nici umezeala de pe alocuri, asa ca urmatoarea jumatate de ora Marius merge super precaut cu increderea faultata.

Ma regasesc complet in tot procesul asta de a castiga incredere pana cand cazi, dupa care e nevoie din nou de timp pana a o recastiga. Cel mai recent exemplu e cazatura de saptamana trecuta, dar in afara de asta am o multitudine de alte instante in cap. “Fear is the mind-killer”, cam asa e si la bicicleta. Odata ce intra frica in tine e greu sa te repui pe linia de plutire. La Marius lucrurile merg ceva mai repede, si pana la bancuta deja pare sa fi uitat. Ca o nota pentru viitor pentru urmatoarele iesiri trebuie sa am grija legat de cat de repede il duc pe poteci mai grele. Dar in acelasi timp raman la parerea ca ocazionala cazatura e imposibil de evitat la bicicleta. Din feiricire 95% sunt fara repercursiuni grave. Valabil si in viata, e normal sa cazi si sa dai gres, e una din modalitatile principale din care inveti. O viata in care traiesti in puf nu-i deloc viata.

Cert e ca pe Stratila Marius cobora in spatele meu cu viteza catand in spate si super bine dispus. La fel si bike-race-ul l-a coborat super cursiv, la fel si bucata de pietre de la bazine. Se da la vale mai bine decat ma dadeam eu dupa 2 ani de Brasov si trebuie sa recunosc sunt si bucuros si invidios de treaba asta. In acelasi timp e sanatos sa incerce cat mai multe chestii, in timp sa-si dea el singur seama care sunt lucrurile la care e talentat. Si chiar daca am lentila obiectiva putin colorata de perspectiva de a-i fi parinte, chiar sta bine pe bicicleta. Dar e greu de zis cat vine din talent si cat vine din faptul ca prin natura timpului petrecut cu noi sta foarte mult pe bicicleta. Cert e ca ii place si ca pe viitor o sa fie multe alte ture de antrenament pe care o sa le convertesc in ture cu Marius, sau cel putin eu asa sper.

Restul zilei e semi-esuata cu doua incercari de a iesi e bicicleta, fiind de fiecare manat inapoi de ploaie, cu o sesiune de montat roti si o sala si sauna seara cat sa recuperez antrenamentul pe ziua de azi.