Ziua 3 – Sambata – Sierra de Grazalema

Nu ne lasam cu buteliile si ne pierdem pe stradutele din Ronda in speranta ca vom gasi buteliile potrivite sau macar un arzator Campingaz. Nu avem sansa asa ca ne paste in continuare mancare rece.

Cum mana mea e mai bine si Radu viseaza la cort, natura si iarba verde, punem bagajele pe biciclete si pornim in mod bikepacking sa descoperim 2 parcuri naturale: Sierra de Grazalema si Alcornocales. Pe primul incepem sa il tesem constiincios pe toate partile. Dupa prima ora de pedalat in care ma intreb de 10 ori de ce nu am continuat sa facem ture de o zi in circuit si fara bagaje, ca sa te poti bucura cu adevarat de cursiera, ma reobisnuiesc atat cu apasatul aprig in pedale, cat si cu modul in care se simte bicicleta incarcata in curbe. Drumurile pe care mergem sunt insa in egala masura pitoresti si pustii.

In Grazalema facem cumparaturi, invartindu-ne putin prin inima unui pueblo blanco si continuam cu gandul sa gasim un loc de cort. Daca de regula incepem sa ne uitam dupa un loc de cort cam cu o ora inainte sa se intunece, pentru ca Spania nu e foarte darnica in asemeanea locuri, de data asta ne-am extins intervalul de cautare la 1h30 min. Nu e delic simplu cand pe stanga si pe dreapta ai ori garduri nesfarsite, ori versanti abrupti si neprimitori. Dupa prima ora in care nu am gasit absolut nimic (si trebuie spus ca pentru Spania ne-am coborat standardele destul de mult) ne iese in drum un camping si il salvam in memorie caci e foarte posibil ca cel mai wild loc sa fie pana la urma un camping. Hotaram sa mai mergem totusi o jumatate de ora si cu 5 minute inainte sa expire timpul limita ochiul nostru format gaseste sub noi un petec generos de iarba. Fara gard, ascuns de drumul mare si mai presus de toate cu apa, e o raritate absoluta pentru Spania. Paraul e cald ca intr-o zi de vara romaneasca, asa ca ne si imbaiem cat sa dam transpiratia jos de pe noi. Maine continuam explorarea celor doua parcuri naturale in directia Tarifa- cel mai sudic punct al continentului.

Ziua 4 – Duminica- Arcornoclaes

Cred ca fara voia noastra am gasit singurul loc din Andaluzia unde erau sanse sa se puna roua pe cort. In rest am dormit insa nederanjati si in ciuda pronosticurilor optimiste facute de Radu cu o zi inainte, nu plecam decat dupa 10.30. Caci deh, cortul trebuie sa se usuce, porridgeul sa se umfle etc.
Mai rau chiar, pana pe la 12 cand plecam din Ubrique abia facusem 10 kilometri. De acolo prindem o prima urcare superba pe niste serpentine ce ne poarta parca prin primavara pana la granita dintre doua parcuri naturale: Grazalema si Arconocales.

Daca primul are urcari serioase si pasuri, al doilea este mai mult o zona de dealuri suprinzator de bogate in vegetatie, arbustii si copacii crescand pe un sol destul de arid, granitic ca aspect. Drumul se scurge ondulat pe coasta acestor dealuri, lipsit de trafic si fara diferente mari de nivel. Perspectivele sunt initial limitate si blocate de vegetatie dar cand ne apropiem de limita parcului, incepem sa recunoastem la orizont masive prim care am fost zilele anterioare (Sierra de las Nieves de ex.).
Coboram lansat spre Jimena de la Frontera de unde aprovizionam cu paine si portocale de la o benzinarie, ca mai apoi sa ne incepem o data cu dupa amiaza drumul de reintoarcere spre masina. Cei 50 km ramasi nu sunt fezabili in orele de sfarsit de zi, asa ca va trebui din nou sa gasim loc de cort. Task de altfel cu grad sporit de dificultate in tara miilor de garduri. Pentru un om venit dintr-o tara unde poti sa te urci pe orice deal iti place si sa vezi apusul, ingradirea din Spania este frustranta si cand voi reveni acasa voi aprecia si mai mult libertatea de miscare de care avem parte zi de zi. Daca in orice alta tara imi permit sa caut cel mai fain loc de cort, aici ma multumesc daca gasesc ceva fara gard si care sa nu fie la marginea drumului. Radu spune ca drumul are grija de drumet si pana acum asa a fost, gasind mereu la timp apa de baut, mancare, apa de spalat. Doar cu locurile de dormit e mai complicat, caci drumul ar ajuta, daca ar fi lasat liber si nu incorsetat cu garduri. Gasim la limita ceva, intr-o padurice pe coama unui deal si ma bucur sincer ca de maine scap de stresul asta.

Luni ziua 5- Grazalema again

In afara de vizita unui mistret noaptea a trecut fara evenimente notabile. Abia dimineata cand ne strangeam bagajele am observat ca in saua in care ne instalasem ajungea o poteca de animale. Vantul ne face sa ne miscam repede si o luam din loc repejor, cu gandul de a ajunge mai repede inapoi la masina. Cea mai faina portiune a acestor ultimi kilometri a fost un drum secundar ce lega Algatocinul de firul vaii prin care trece calea ferata. Aici nu ajunsesera inca gardurile si banda ingusta de asfalt se strecura printre livezi de un verde crud, tinandu-se totusi pe versantul drept al unui canion cu talveg stancos.
Ultima urcare spre satul unde avem masina (Benaojan) se scurge incet, pe un asfalt zgrumturos si in plin soare, bagajele atarnand parca ca niste pietre de moara. Pana si Radu e fericit sa scape de ele si sa se suie pentru cateva ore pe cursiera usoara.