Masina noastra cu garda inalta urca cu greu in spatele unui 4×4 ce se strecoara printre trestie si sere, pe un drum ingust, taiat in serpentine scurte, ce se infunda intr-un catun numit El Ferrer. Acolo avem noi ultima cazare din concediul nostru din Spania. Concediu care a fost epic fail la capitolul deconectare, deoarece modul in care s-au precipitat lucrurile in ultimile 2 spatamani ne-a determinat sa stam cu ochii pe stiri si sa fim inerent bombardati cu o multime de informatii pe care trebuia apoi sa le decantezi pentru a afla adevarul. Ce bine era daca la vremea asta eram prin America de Sud, in pustiul de la 4000 m unde nu ajung nici stirile si nici oameni nu prea sunt… (privind retrospectiv pe 6 mai in momentul publicarii jurnalului nu era nici asta bine, ca ramanem blocati pe acolo). Bine, nici in catunul unde stam noi nu prea sunt oameni. Si ultimile 3 cazari numai asa au fost. De fapt mai bune la capitolul infrastructura, caci macar aveau un drum decent de acces care iti permitea sa pleci de acasa pe bicicleta. Locul spre care conducem nici macar asta nu are. Insa casuta e faina, incredibil de luminoasa datorita celor 5 ferestre cu care e dotata pentru cei 20 mp ai sai.

Avem in masina cam tot ce ne trebuie pentru urmatoarele zile, desi nu a fost deloc treaba simpla sa facem cumparaturile, caci schimbarea cazarii si momentul aprovizionarii s-au suprapus peste anuntul guvernului spaniol legat de activarea starii de urgenta in zilele urmatoare. Asa ca spanioli au inteles din asta fix ce au inteles si romanii – sa dea iama in supermarketuri – lasand in urma lor doar rafturi goale. Intr-unul din magazinele Lidl de langa Granada parea ca trecusera temitele. Asa ca ne continuam drumul spre sud, cu speranta ca in oraselele mici de pe coasta sa avem mai mult noroc. Rezolvam problema mancarii in Castell de Ferro (Castelul de fier) si cu asta, putem deci sa ne retragem in munti. Un fel de autoizolare e si asta. Noi doi, cu bicicletele noastre.

Sambata – Siera de Lujar

Dimineata incepe slow, privind cum undurile domoale ale muchiilor sunt imbratisate rand pe rand de soare. Zona dintre Mediterana si partea sudica a Sierrei Nevada se mai numeste si Alpujara baja si e caracterizata de prezenta a doua masive mai mici Sierra de Lujar si Sierra de Contraviesa (cu altitudini maxime de 1600-1800 m, respectiv 1200 m in zona de platou), munti ce isi trimit cateva muchii puternice spre mare. Pe aceste muchii si in vaile dintre ele stau scaldate in soare cateva sate si mai multe catune. Orientarea sudica inseamna lumina, migdale, masline si vita de vie. Iar mai nou, in primii 5-6 km de langa mare inseamna sere.. Astfel incat peisajul nu e chiar cel mai idilic cu putiinta, dar daca te departezi de sere si incepi sa urci pe dealuri, lucrurile nu par mult schimbate fata de acum 50 de ani. Doar drumurile asfaltate (unele din ele ca in palma) amintesc de modernitate. Zona are cateva urcari foarte frumoase si iti poti umple lejer doua zile pe aici, cu destul de multa diferenta de nivel. Cam toate urcarile pleaca de pe malul marii si ajung pe un platou la 1200 m. Lungimile difera, de la 12 la 26 de kilometri, asa ca fiecare poate alege dupa cum ii doreste inima si dupa cum ii dicteaza picioarele. Caci poate inima vrea, dar picioarele au alta parere.

Noi ne incepem explorarea cu o pauza pe malul marii (si o baie pentru Radu), caci drumul ce merge pe coasta ne-a scos in cale o plaja faina, mica si pustie. Apoi ne punem pe pedalat, caci in fata ne sta o urcare de 12 km si aproape 1200 m diferenta de nivel, urcare ce incepe hotarat, dar se mai imblanzeste pe parcurs. Desi e miezul zilei, e chiar racoare, marea generand destul de multa umiditate, care la 800-900 m se strange intr-o racoroasa mare de nori. La 1200 m e insa soare, asa ca ne acordam o pauza la resturantul pe care il stiam deja dintr-o tura anterioara. Coboram apoi pe valea ce separa Sierra de Contraviesa de Sierra Nevada, asta doar pentru a explora o alta urcare recomandata in zona. 5.5 km cu 453 m diferenta de nivel, cam asta e chintesenta urcarii. 8.2% medie nu e chiar usor si in prima parte nu ai prea mult timp sa te gandesti la nimic. E mai mult supravietuire, pedala dupa pedala. Dar efortul asta intens si sustintut face bine. Imi spala creierii. Azi am hotarat sa fac pauza de Facebook si stiri despre Coronavirus si urcarea asta mi-a scos si ultimile ganduri din cap. Imi place senzatia de imersiune, de prezent pe care mi-o da efortul. Si din fericire, aici nu e doar despre efort, caci si locurile sunt frumoase. Dupa ce drumul castiga altitudine in primele serpentine, se inscrie pe o muchie secundara a Sierrei de Contraviesa si merge sub sau de multe ori chiar pe muchie. Fara case, fara masini, cu asfalt perfect. Doar migdalii si ocazional maslini iti tin companie. Timp suficient sa analizezi verdele murdar al frunzelor de maslini si sa te umpli de primavara ce razbate din culoarea cruda a migdalilor ce au inceput deja sa lege rod. In goacea verde, acoperita de puf creste ceva. Iar de veneam cu o luna mai devreme, urcarea asta ar fi fost de revista, cu migdalii in floare si cu clinurile inca inzapezite ale Sierrei Nevada in planul indepartat.

Cu inima bucuroasa si mintea linistita ajungem din nou sus si coboram spre mare prospectand cu ocazia asta o noua posibila urcare (prin Rubite) ce nu indeplineste insa criteriile din cauza drumului prost cu care este dotata. Locuri noi, zile pline, soare din belsug, cam despre asta a fost vorba in Andaluzia, daca scoatem din ecuatie coronavirusul. Maine e ultima zi de pedalat. Poate chiar ultima zi de pedalat inainte de doua saptamani de izolare (update 6 mai: ultima zi de pedalat afara, inainte de 8 saptamani de izolare). Sa ne bucuram de ea, zic.

Duminica – In Spania nu e mereu soare

Pentru ultima zi a vacantei noastre, aflate de altfel sub semnul coronavirusului, desenasem o tura pe cinste, cu 120 de km si 3000 m diferenta de nivel care sa ne permita sa exploram si ultimile drumuri cu asfalt, inca neparcurse de noi, in Sierra de Lujar si Sierra de Contraviesa. Doar ca vremea a avut un alt plan si ne-a determinat sa scurtam tura la jumatate, dintre care primii 20 de kilometri pe malul marii au fost probabil cel mai reusiti. Un drum national cu asfalt bun si gradiente placute, pustiit prematur de anuntul instituirii starii de urgenta ce incepe si in Spania de luni de la ora 8.  Marea are astazi o culoare gri-petrol si plajele generoase sunt si ele goale. Urcarea principala a zilei este lunga si domoala. 26 de kilometri care devin destul de repede plictisitori caci cu fiecare pedala intram intr-o ceata din ce in ce mai groasa. Nu se vede nimic in jur si asta face ca distanta sa se scurga greu. Ma gandesc daca atunci cand voi pedala pe trainer o sa prefer ziua de azi sau Zwiftul. Nu pot sa iau o decizie (update pe 6 mai: inca nu stiu ce sa aleg, caci Zwiftul mi-a fost totusi cel mai bun partener de antrenament in saptamanile astea cand nu bifam nimic altceva notabil la categoria sport). Scurtam tura si coboram pe primul drum ce ne duce inapoi spre coasta. Aici avem parte si de ploaie, ca sa fie meniul complet si dupa o astfel de tura cel mai bine merge un dus cald. Am fi preferat ca aceasta ultima zi de dat in Spania sa fie altfel, sa fim scaldati in soare si sa o incheiem la ora 19 cu picioarele goale de energie, cat sa ne tina doua saptamani de izolare la domiciliu si alte doua saptamani de stare de urgenta. Dar nu a fost sa fie si noi putem doar merge mai departe si privi inainte, la ceea ce va aduce cu el viitorul.

Update pe 6 mai. 
Acum stiu ce a adus viitorul pe termen scurt. Dar tot speram ca anul urmator, intr-un martie cu soare, sa ne reintoarcem in Andaluzia.