Las apa sa curga fierbinte pe piele si dintr-o data sute de puncte nevazute incep sa ma manance. Torn sampon in podul palmei, dar cand sa ridic mana deasupra capului, parca mai are putin si imi cade din articulatie. Si totusi astea sunt preturi mici pentru tura foarte interesanta din weekend. Kya ne facuse un dor nebun de balta cu RT-ul sau din Delta. Vara a venit si in Berlin si vara va trece daca nu facem ceva cu ea. Iar in acest ceva sunt incluse si cateva ture cicloturistice in locuri frumoase de la mare si cateva plimbari cu caiacul. Deja numaram weekendurile ramase pana in octombrie si nu mai sunt multe si desi Radu si-ar dori din nou o tura in Sachsische Schweiz in care sa imbinam catararea cu algeratul / bicicleta, eu pledez pentru altceva, ceva care sa se asorteze cu anotimpul. Gradele din termometre sunt promitatoare: 23-24 de grade, orele de soare la fel, iar vantul, ei bine, pe el nu il lasam sa ne dea planurile peste cap.

Nici nu e nevoie sa fac prea multa munca de documentare. Destinatia o descoperisem inca din primavara si o aveam salvata atent intr-un folder: Spreewald (cu alte cuvinte padurea raului Spree). Este vorba este o zona de delta, dezvoltata insa intr-o regiune paduroasa, declarata Rezervatie a Biosferei inca din 1991.

Citesc putin, numai cat sa ii pot compune un email convingator lui Radu si dupa ce vad si cateva fotografii din zona eu sunt 100% convinsa. Mergem sa exploram canale. 276 de km de canale navigabile dintr-un total de 1550 de km de “alei pe apa”.

link hartahttp://www.spreewald.de/the-spreewald/unesco-biosphere-reserve/index.html

Nemtii stiu atat de bine sa isi faca reclama, incat dintr-un popor slav (sorbii) stabilit aici in perioada migratiilor, au ajuns sa isi faca simbol. Astfel citesti in germana despre cum au facut locuitorii fata procesului de germanizare si cum si-au pastrat limba, traditiile si portul de care acum nemtii sunt foarte mandrii. Sincer, slavii astia au ceva cu apa, pentru ca si lipovenii din Delta Dunarii tot popor slav sunt.

Turismul este o importanta sursa de venit alaturi de agricultura, exploatarile forestiere si pescuit, astfel incat site-urile de profil pentru inchiriat diverse ambaracatiuni au o oferta variata: caiace de una, doua sau trei persoane, barci de agrement si plimbari cu “Kahn-ul” (o barca cu fundul plat si destul de spatioasa, dirijate nu prin vaslit ci prin impins. Cel care conduce barca, sta in spate, in picioare si impinge cu o prajina fie in maluri, fie in solul mocirlos de pe fundul canalului)

schema barcahttp://en.wikipedia.org/wiki/Punt_(boat)

Evident dintre toate variantele noi o alegem pe cea care presupune cea mai multa actiune: caiacul. Eram deja vaslasi experimentati, dupa ce ne mai dadusem o data cu caiacul anul trecut, asa ca nici nu se punea problema sa alegem un circuit mai scurt de doua zile. Cum oferte pentru inchiriat erau aproape din poarta in poarta nu ne-am bautut capul cu rezevari, mai ales ca nu stiam daca vom incapea si noi si bagajele intr-o ambarcatiune de doua persoane si am hotarat sa mergem sa vedem cum sta treaba direct la fata locului. Pentru ca am fost relativ matinali (adica matinali fata de marea masa a nemtilor), am mai prins doua caiace nerezervate si am primit unul suficient de comod si incapator, cat sa ne “inghita” si pe noi si pe bagaje. Am primit si o harta cu zona limitrofa si in plus, Radu a facut o poza cu o harta extinsa a intregii rezervatii si dusi am fost. Initial, cei de la inchirieri ne-au sfatuit sa alegem din trei trasee marcate de lungimi diferite (7 ore, 5 ore, 4 ore), ce mergeau fie spre o padure de la nord numita “Hochwald” (Padurea cea inalta), fie spre diverse localitati din interiorul deltei, spre care accesul se realiza majoritar pe apa. Dar nu iesim bine pe canalul principal ca dam cu ochii de puhoi. Cat e de lat canalul, caiac langa caiac, de culori diferite, cu stiluri diferite, se indreptau pe acelasi traseu. Ne asteptam oarecum la asta, pentru ca weekendul acesta prezenta toate ingredientele pentru a-i scoate pe nemti din casa: vreme buna, vacanta copiilor, perioada concediilor. Si cum nemtii sunt un popor de oameni ascultatori, 80% o luau pe drumul indicat. Noi, niste razvratiti, nu numai ca o luam in sens invers, ba chiar nici nu respectam traseul marcat, caci tocmai dadusem peste o ecluza si cum nu stiam cum functioneaza am zis ca e mai sigur sa o ocolim.

Prin canalasele din Luebenau.

Asa ca ne pierdem repede pe canale mult mai linistite si pe masura ce ne indepartam de localitati, avem exclusivitatea locurilor prin care trecem. Circuitul spre Hochwald era cel mai lung dintre traseele marcate, asa ca numarul de curajosi era mai mic, avand in vedere ca pentru multi plimbarea era mai mult de distractie sau pentru a petrece o zi cu intreaga familie (catel, copil, de toate am vazut in caiace). Pentru noi era treaba serioasa si dupa cum se va vedea la final ne-am achitat bine de ea…nu am lasat prea multe canale de pe harta necercetate. Peisajul este interesant si nu se poate compara decat pe alocuri cu ceea ce am vazut in delta. Trebuie sa va imaginati o padure de foioase, verde de la radacini si pana in varful copacului, in care aleile sunt de fapt canale. Mai mici, mai mari, mai intortocheata sau drepte ata, exista in toate variantele. De regula cele mai mari canale de aici se aseamana cu cele de la noi. Insa majoritatea sunt inguste si unele intortocheate, astfel incat cu o barca cu vasle ar fi dificil de vaslit si ai fi obligat repede sa treci la stilul gondolier. In plus nu sunt deloc adanci (cam jumatate de metru in centrul canalului), ceea ce le face perfecte pentru vaslitul recreational. Radu este navigator sef, dicteaza directia din spatele caiacului si este in acelasi timp si cu ochii in harta, eu, in fata, aplic invataturile Capitanului: “minte multa nu se cere, sa fii prost sa ai putere” (sa dai la padela). Asa ca nestiind unde sunt pe harta, ma trezesc cand am trecut deja de Hochwald.

Prin canale inguste si salbatice.

Sau mai largi.

Puteti ghici din ce perspectiva sunt 90% din poze.

Ce e drept, apropierea de padure s-a simtit in primul rand prin cresterea exponentiala a populatiei de tantari. Tantari prostuti de altfel daca e sa ii compari cu cei din oras, dupa care alergam jumatate de noapte cu pliciul in mana, pana cand reuseam sa ii pocnesc bine in cap si sa ii lipesc de tavan ca sa ma pot culca linistita. Acestia se lasa pocniti una-doua, dar au strategia spermatozoizilor. Sunt multi, ataca in hoarda si pana la urma 2-3 tot reusesc sa te ciupeasca. Eu cedez repede si dau cu un strat gros de Autan, ce expirase de un an, dar care ma rog sa isi mai faca efectul macar tura asta. Coafura lui Radu inca rezista dar nu se stie pentru cat timp. Si la noi in Delta am vazut tantari, dar macar acestia erau de treaba si aveau orele lor de aparitie. Aici insa in combinatia padure+apa, tantarii erau activi vesnic. Mai grav era ca nu puteai nici macar sa te aproprii de mal. Ma intelegeti, ai si tu o nevoie la padure. Nu era nevoie de semne cu interzis, de delimitarea zonelor strict protejate. Tot ce era pe mal era cu strasnicie protejat de o armata redutabila. Dupa 2-3 incercari am zis ca mai astept, mai ales ca am vezica buna. Tantarii au castigat mereu razboiul, chiar si cu libelulele. Aceste insecte delicate, erau pe toate canalele si mai ales se gaseau intr-o varietate neobisnuita de culori: erau libelule albastre. Unele aveau aripile de-a dreptul bleumarin, altele azuriu, altele aveau combinatii de albastru cu alb ori albastru inchis cu negru. Si zburau neobosite, de multe ori in fata caiacului, astfel incat ajunsesem sa mergem cu doua alaiuri dupa noi, mai ceva la ca nunta: alaiul de libelule in fata si alaiul de tantari in spate. Sincer, cred ca libelulele de aici erau ghiftuite din moment ce nu erau interesate de hoarda de tantari din urma noastra. Cheia succesului era sa te misti cu o viteza de 4-5 km/h. Astfel nu au prea existat momente de pauza si am dat la padela la foc continuu. Era esential sa mentii caiacul in miscare, daca se putea cat mai pe marginea canalului si atingand cat mai putine frunze.

La una din cele 10 ecluze pe la care am trecut prin weekend.

Aplecatoare.

Pe la inserare.

Mosii la sfat pe marginea canalului.

Primul moment de pauza a fost pe la ora 14.00 cand am oprit la o terasa si acolo am constatat ca nu e nici urma de tantari. Repetam incercarea si pe la ora 16.00 si acum suntem siguri: cautam un camping. Da-l naibii de wild-camping ca nu avem de gand sa devenim hrana acestor monstrii. Aveam deja indicatii pretioase de cand am inchiriat caiacul despre doua campinguri din zona si il alegem pe cel mai “spartan”. In fond nu ne trebuia decat un loc cu iarba tunsa si eventual stropit, unde sa ne intindem cortul. Mainile ne dor de la degete si pana la umar si ne ridicam din caiac cam anchilozati, dar speram ca ziua urmatoare sa fim ca noi.

Bine ca speranta moare ultima, caci dimineata mainile sunt cuprinse de o febra musculara de zile mari si in primele 2-3 ore sunt total razvratite.

Dar voi, mainilor, nu stiti oare

ca noi stim “placa” asta de la picioare?

Febra musculara trece cu miscare! (eh, uite ca scriu si in rime)

Asa ca luati naibii padela asta si dati-i bice.

Ziua e diversificata pentru ca trecem si prin localitati cu casute pitoresti, si prin paduri si prin zone ce se apropie mai mult de delta noastra, cu stuf si nuferi albi ori galbeni. Totusi la capitolul animale/pasari nu am descoperit nimic mai mult decat serpi de apa, rate si un barzoi. Nici macar o broasca nu am auzit, iar despre pasari mai exotice nu poate fi vorba!

Dupa prima jumatate de zi in care credeam ca imi cad mainile, mi-am revenit si am vaslit cu spor, acoperind cam aceeasi distanta ca si in ziua precedenta, desi am petrecut ceva mai mult timp in ecluze ori in spatele unei barci de agrement care se misca cu viteza melcului turbat si care conform regulilor locului avea prioritate. Barcile astea ma frustrau in mod vadit, nu numai pentru ca ne blocau drumul si uneori mergeam sute de metri in spatele lor fara sa avem loc sa le depasim, ci si pentru ca barcagiul mai incerca sa faca conversatie cu noi, sau sa ne zica una alta, noi neintelegand nimic. Nu-i vorba, ca vorbea germana, dar in capul nostru nu se lega nimic. Si cel mai enervant era cand facea ceva glume pe seama noastra, ca sa rada calatorii din barca, de altfel destul de plictisiti. Nu vad ce e asa interesant sa te urci in barcoiul acela mare, si sa te lasi plimbat printre case, pulverizandu-te la intervale dese cu spray anti-tantari si mai cerand din cand in cand cate o sticla de apa/bere/suc de la vaslasul care era si barman in acelasi timp si care parea pregatit pentru orice: facea si pe ghidul turistic, avea bauturile pregatite in lazi frigorifice, pahare si tot ce mai doreau clientii: all inclusive pentru 60-70 de euro/ora/barca. Pretul chiar nu era mare (iesea cam 5 euro de persoana) dar pe cuvant daca pentru toti oamenii aceia valizi nu era mai recomandat un caiac pe care sa il manevreze ei singuri si cu care sa descopere lumea. Cele 2 ore petrecute la firul apei si febra musculara de dupa le-ar fi lasat o imagine personala si de nesters asupra zonei!

Pentru ca tot am ajuns la “specificul local”, in restaurant/la terase la mare oferta nu era pestele asa cum v-ati fi asteptat, ci….catravetele (asta pe langa diverse tipuri de carnati caci carnatul este si gustarea si mancarea traditionala a nemtilor). Se gaseau astfel castraveti in toate varietatile: salata de catraveti cruzi la pahar, castraveti murati in diverse stiluri, castraveti cu ierburi, fara ierburi. Ce sa mai, oferta era pentru fiecare. Ca sa vedeti cat de important este catravetele pentru dezvoltarea durabila a zonei, pista ciclabila care trece prin Spreewald se numeste foarte sugetsiv: Gurkenradweghttp://www.gurkenradweg.de/(cu alte cuvinte Pista Castravetelui). Se pare ca aici leguma asta banala, este ceva intre brand si traditie, avand in vedere ca in dulcele stil german, a capatat pana si muzeu, intr-una din localitatile din zona. Oricum, sa ne intelegem, nemtii ca ci alte popoare vestice stiu sa faca turism si faptul ca aceasta zona se gaseste la doar o ora de Berlin nu poate decat sa ii ajute.

Un alt element de specific local sunt ecluzele. Daca in Olanda am intalnit bacuri self-service, aici toate ecluzele erau asa, desi in weekend, la multe din ele era cineva care le manerva. Daca in ecluza, era atarnat si in cosulet/ o conserva etc, lasai si un mic bacsis pentru serviciul facut, daca nu, mergeai mai departe. Fiecare ecluza avea instructiuni de operare in germana, asa ca fie stiai germana, fie aveai un dezvoltat spirit tehnic, fie, dupa vorba “minte multa nu se cere, sa fii prost, sa ai putere”, te dadeai jos din caiac, saltai caiacul pe mal, il tarai cativa metri, il dadeai din nou la apa si te urcai din nou in el. In orice caz, toate ecluzele erau concepute astfel incat sa poate fi manevrate si depasite si de cei care mergeau in caiace de un singur loc.

Dimineata pe racoare.

Ape nemiscate.

Si ecluze cu variante.

Pentru ca am ajuns prea devreme inapoi, am mai facut un circuit spre vest de doua ore, am mai dat cateva ture bifand toate canalele din zona si ne-am indurat cu greu sa lasam caiacul, de altfel mult mai confortabil decat cel inchiriat prima data. Poate modelul, poate scaunele, poate pernele au facut diferenta. In orice caz, speram sa mai prindem inca o tura in vara asta, pentru ca exista mai multe zone interesante in zona limitrofa Berlinului, zone ce ofera o combinatie interesanta de peisaj cultural-antropizat si peisaj natural. Iar la toamna, cand dispar tantarii, revenim pe biciclete in Spreewald si degustam si castravetii oamenilor. Poate chiar mai salvam pana atunci un borcan de castraveti de Romania, din camara, asa ca sa facem schimb de experienta!