Spring Challenge, concurs de cursiera si o noapte petrecuta la foc.

Urmeaza jurnalul intarziat al unui weekend despre care nu am reusit sa scriu la timpul lui, dar despre care mi-ar parea rau daca nu as scrie macar cateva ganduri. Asta si pentru ca a fost un weekend in care s-au combinat experiente cat se poate de diferite intre ele. De la a goni la vale pe single trail-uri cu MTB-ul, la stat la foc impreuna cu prietenii si la haosul si energia unui prim concurs individual de cursiera, totul in mai putin de 24 de ore. Momente diferite si lumi diferite.

Inertia obiceiului de a invarti pedalele s-a pastrat cumva dupa cele patru luni petrecute in saua bicicletei pe drumul inapoi spre tara, iar cum iarna nu a fost deloc apriga, am incercat sa profit de fiecare ora de soare si de asfalt uscat. Si cumva, fiecare fuga din oras, oricat de scurta ar fi, imi aduce aminte intr-un fel de timpul petrecut pe drum. Iar pe de alta parte recunosc ca o particica din firea mea e competitiva, iar dupa pierderea degetelor de la picioare ciclismul a ramas cam singura nisa pentru ea. Pana la urma, atunci cand impingi pedalele conteaza prea putin daca ai sau nu degete la picioare.

Asa ca lunile au trecut, kilometrii in picioare s-au strans mai repede sau mai incet in functie de vremea de afara si a venit momentul unui prim concurs, Micasasa Spring Challenge, un gentelman’s race de 140 de kilometri din judetul Sibiu prin locuri prin care nu am mai pedalat pana acum. Singura problema a concursului (si nu e singurul concurs cu problema asta) e ca e duminica. Atunci cand te inscrii la un concurs vrei intr-un fel sa dai ce ai mai bun din tine si asta compromite orice tura mai lunga pe care ai putea sa o faci sambata. Varianta de scapare pentru sambata e o tura de MTB in regim de plimbare din Preadeal pana in cheile Rasnoavei unde e planuita o seara cu foc si povesti impreuna cu prieteni cataratori veniti sa profite de primele zile de primavara.

Vremea e incredibil de calduroasa si in vreme ce rotile se invart pe pamantul uscat al potecii, mi se pare incredibil ca in urma cu o saptamana totul era acoperit de un strat de serios de zapada. Dar in cateva zile primavara pare sa-si fi intrat in cele din urma in drepturi si nu cred ca mai e cale de intoarcere anul acesta. Ajung in cele din urma la locul de foc, cataratorii se intorc din pereti, drumetii de pe munte si alergatorii de pe poteci si in curand ne strangem in formatie extinsa in jurul focului la povesti si la un pahar de vorba. Planuri pentru anul ce urmeaza, povesti despre trasee, despre gradini sau despre tari indepartate se amesteca toate si orele trec repede pana cand in cele din urma miezul noptii si frigul ne fac sa ne retragem.

Si acum revenind la experienta concursului care mi-a ramas destul de vie in minte:

Preludiul concursului incepe cu un drum de aproape 3 ore petrecute in masina catre un satuc necunoscut din Sibiu unde Timotei Pacurar organizeaza anul aceasta un concurs de cursiera pe drumurile destul de faultate pe alocuri ale judetului. Un prilej foarte bun de a descoperi locuri noi si de a trai un fel de replica a clasicelor de primavara din vest. Dimineata in schimb reusesc sa o incep cu stangul atunci cand imi dau seama ca am uitat incaltarile de bicicleta acasa, dar salvarea in schimb vine de la Mihaela care imi imprumuta incaltarile ei si care renunta la cursa in favoarea unor vizite culturale.

Urmeaza echiparea rapida, strangerea oamenilor la start, sedinta tehnica si in scurt timp se da si startul si traiesc si eu pentru prima experienta unui start in grup la cursiera cu tot ce inseamna asta. Biciclete ce aparent se misca rapid, viteza, accelerari si o senzatie de haos generalizat in care incerc sa conserv energia si sa ma pozitionez cat mai aproape de plutonul fruntas. Kilometrii trec, eu nici nu-mi dau seama cand se da startul oficial si plutonul fruntas dispare usor din raza vizuala iar eu ma trezesc ramas undeva in spate cu alti ciclisti care au ratat momentul si care privesc cum grupul dispare in fata.

Singur nu ai nici o sansa sa prinzi un grup de 15 oameni care lucreaza cat de cat impreuna, asa ca incerc sa gasesc 1-2 ciclisti cu care sa incercam sa-i prindem din urma. Pana la urma plec in urmarire cu inca un baiat si dupa un efort de urmarire de 10-15 minute in care am lucrat impreuna dar in care indicatorul de efort ajunsese demult pe rosu reusim in cele din urma sa-i prindem si rasuflam usurati. Dar parca e mult spus usurati, caci nu e deloc treaba usoara sa te tii de plutonul care merge cu 40 si ceva la ora mai ales dupa efortul de a-i prinde din urma. In schimb senzatia de viteza e extrem de interesanta chiar daca sunt aproape ultima roata de la caruta si nu prea poate fi vorba de dus trena, cel putin nu deocamdata. In acelasi timp e mult mai putin efort in pluton decat undeva in grupurile urmaritoare mai mici.

Primii 80 de kilometri se strang in acelasi ritm nebun pana incepe prima urcare. Carceii incep sa se isi faca simtita prezenta si nu cred ca sunt singurul care sufera. Pe serpentinele abrupte mi se confirma gandul si brusc plutonul se sparge in grupuri mai mici care urca in ritmuri asemanatoare. Din pacate prima urcare o termin singur si oricat as trage, grupul se departeaza incet pe coborare. Clar data viitoare merita sa trag mai tare pe urcari pentru a nu ramane singur.

De aici pana la sfarsit cursa s-a transformat intr-un fel de contratimp cicloturistic individual pe drumuri destul de rupte. Din spate nu a venit nimeni, din fata nu am prins pe nimeni vreme de aproape 60 de kilometri, dar nu a fost rau de loc si am apucat sa vad mai mult decat roata celui din fata. Iar locurile chiar sunt frumoase, traseul serpuind printr-o serie de sate cu vechi biserici medievale, tot timpul cu Fagarasul inzapezit in departare.

Linia de sosire o trec dupa 4 ore si 10 minute, pe locul 11 din 50 de participanti, un inceput nu foarte rau pentru concursurile de cursiera. Iar daca intr-un fel mi-a placut (si mai ales partii competitive din mine) nu pot sa zic ca a fost dragoste la prima vedere. Atmosfera clar e mai faina la concursurile de alergare montana, si clar e mai fain ca esti tot timpul in natura, asta pe langa comunitatea pe care ajunsesem cat de cat sa o cunosc si care acum e complet noua.