Obiceiul de a scrie cateva randuri dupa ce citesti carti care conteaza e unul cat se poate de sanatos si practic e un exercitiu de a tine minte peste ani macar o parte din atmosfera si spiritul unor randuri. De fapt privind in spate, chiar si fara exercitiul asta mi se pare fascinant ca pot sa-mi aduc aminte lucruri din carti citite acum 20-25 de ani. De fapt pot sa-mi aduc aminte lucruri din carti citite atunci cand eram mic, de la prima carte citita pana la tot intervalul de primara-gimnaziu-liceu. Cum vorbeam cu un prieten ca tot sunt obsedat de metrici cred ca asta e cea mai buna metrica a faptului ca din experienta cititului ramane ceva cu tine. Orice alta forma de media / arta nu are nici de departe acelasi efect asupra mea, ca sa nu mai vorbim de modul accelerat in care societatea noastra a ajuns sa consume media in zilele noastre.

Oricum ar fi Stepa de Cehov mi-a adus reamintit ca Cehov scrie foarte, foarte bine si ca povestile lui scurte sunt unele din cele mai bune pe care le-am citit vreodata. Pavilionul Numarul 6 e lejer in top si chiar daca Stepa nu e la acelasi nivel e totusi o poveste surpinzator de bine construita. Stepa e in parte despre stepa ucraineana-rusa (ghici unde, fix in Donet) dar e in primul rand despre cum se vede Rusia din perioada respectiva prin ochii unui copil. E un amestec la prima vedere inconsistent de impresii si intamplari care zugraveste felul in care intelegerea limitata se loveste de o lume in mod egal frumoasa si plina de viata, rea si plina de pericole. Amestecul asta e cat se poate de fascinant si e ca un memento care iti zice ca ambele fatete sunt acolo chiar daca nu-ti convin si ca poate intelepciunea vine din acceptare.

Fata de povestile cu eroi americane atat de populare in perioada noastra, in care un protagonist infrunta obstacole si le depaseste in procesul de devenire / maturizare aici mesajul e fix altul: uneori lumea poate fi de neinteles, atat din prin ochii unui copil cat si prin ochii unui adult. Din punctul asta de vedere cu toata superioritatea pe care o avem din postura de parinti asupra lor la un nivel de baza nu suntem chiar atat de diferiti si diferentele sunt mai degraba de nuanta / gradatie, nu de esenta. Oricum prea multe randuri despre o poveste de 100 de pagini, dar poate asta e si valoarea literaturii adevarata, faptul ca iti ofera o posibitate de introspectie, iti da o lupa cu care poti sa examinezi experientele tale si felul in care vezi tu lumea.

PS.

Am inceput sa leg ce citesc de lucrurile ascutate in perioada asta. Sunt intr-o etapa in care ascult muzica de cor / medievala, si unele lucruri suna foarte, foarte bine.

PS 2.

Voiam sa pun aici si pasajul de incheiere din nuvela si l-am intrebat pe chatGPT, care a fabulat cu maiestrie si a livrat raspunsul cu incredere. Nu ar trebui sa ai niciodata incredere completa in ceea ce iti livreaza AI-ul…