Din nou de la mike, varianta completa a jurnalului din Retezat:

Retezatul-mon amour
Ne chema muntele, ne chemau departarile, ne chema racoarea, ne chema natura cu fetele ei schimbatoare, minut dupa minut. Si ne gonea orasul. Ne gonea culoarea gri, ne gonea oboseala de la serviciu, ne goneau problemele aferente si zilele prea scurte sa le rezolvam. Ne gonea orasul incins de canicula si vroiam sa punem intre noi si toate acestea distanta, departarea…

Astfel miercuri seara, pe ultima suta de metri ne hotaram sa sfidam prognoza cu ploile de vara aferente si sa lasam distanta sa ne redea gustul de oameni liberi. Si ne asternem pe sosea, sa punem kilometrii intre noi si oras. Conducem ore intregi, trecem de localitati mari si mici, de asfalt, de drumuri pavate cu dale de beton, de ultimile sate, de ultimile urme de antropizare si doar ochii care se inchid ne dau de veste ca e de ajuns…este momentul sa ne oprim. Nu mai e nici tipenie de om, suntem departe, hat departe, in linistea noptii, pe un drum forestier udat de ploi, cu mirosul de padure umeda, pamant jilav de dupa ploaie si zgomot de parau. Este momentul sa punem cortul si sa ne bucuram de racoare, de un somn linistit, de o trezire tarzie, fara sa fim goniti prea devreme din asternuturi.

Joi-5 august
Dupa o trezire tarzie, parcurgem si restul de drum spre Rotunda si apoi spre Poiana Pelegii. Aici multa lume care cobora gonita de prognoza si de ploile din ziua anterioare. Noi insa urcam hotarati nu pentru ca stiam noi ceva incantatii de vreme buna, ci pentru ca speranta moare ultima si pentru ca eram deja oarecum consolati cu ploile de vara aferente. Desi urcusul pana la Bucura este incomparabil mai scurt fata de cel din Carnic totusi faptul ca nu am mai urcat demult cu bagaje grele in spate nu ne prea lasa sa ne bucuram…plus ca pe ultima suta de metrii suntem alergati de ceva picaturi si incercam sa tragem tare sa punem cortul pana sa vina ploaia.

Spre suprinderea noastra nu era chiar pustiu la Bucura-deci mai erau viteji nesperiati de ploaie, insa toti cei care au coborat au lasat in urma lor ceva cazemate goale din care putem alege.
Ne gasim una usor in panta si cu iarba (lucru rar caci mai toate sunt doar cu un pamant mocirlos dedesupt) si ne instalam acolo cuibul.

Apoi normal…incepe sa ploua, torential, in rafale, cu personalitate….numai bine sa te bucuri ca esti la adapost. Ploaia aduce cu ea si somn, caci racoarea de aici si zgomotul stropilor ce se pravalesc din nori si ricoseaza pe supratenta sunt meniti sa ne alunge caldura si canicula din cap si sa ne faca sa ne bucuram de noul mediu de viata. Astfel dupa un somn de frumusete de vreo 2 ore, ne trezim caci zgomotul de fond al ploii incetase si indraznim sa sfidam vremea si sa pornim la o scurta plimbare.
Nu mai e foarte mult timp din zi asa ca alegem sa dam o tura pana pe Peleaga. Plecam cu ploaia pe urme, ne prind din urma cativa stropi si ne adapostim sub un bolovan ivit providential in cale. Totusi determinarea noastra a dat roade pana la urma caci timid s-a ivit si soarele si ne-a insotit cu placere pe poteca, prin iarba verde, peste cursul izvoarelor, pe urmele mlastinoase. Insa fara putere ne-a parasit inainte de urcusul final si a ramas jos in caldare lasandu-ne prada norilor care pe masura ce castigam altitudine deveneau din ce in ce mai compacti, mai reci, mai umezi.

Urcam repede dar nu simteam nici oboseala si nici transpiratia caci toate erau alungate de un vant hotarat caruia ii faceam cu greu fata. Insa vantul acesta e cu 2 fete…poate sa aduca cu el atat nori, ploaie, furtuna cat si vremea buna. Cu puterea lui, aduna si risipeste nori, ii ciocneste sau ii imprastie, cheama sau alunga ploaia…nici nu stii cum sa te comporti cu el si din pacate nici nu prea poti sa negociezi cu el.

Insa pe neasteptate, poate pentru a ne rasplati efortul de a pleca din cort, ajunsi pe Peleaga imprastie cu 2 rafale toti norii. Si varfuri varfulete, pline de grohotis si lespezi gri, cu picioarele adanc infipte in pajisti verzi, cu vai cu lacuri mici ce le despart ne scoate la lumina. Intr-o partea Papusa, Coltii Pelegii, Vf Custura, Taul Pelegii, Valea Rea sunt unite de un curcubeu imens. Cel mai mare curcubeu pe care l-am vazut. Trasat parca dintr-o parte in alta a intregului masiv, imens de lung, de lat, de inalt, imbratisand muntele si sprijinind cerul. Soarele sclipeste fara putere sa incalzeasca, norii alearga fasii fasii pe deasupra noastra si se misca in plafon compact sub noi si pentru 5 minute zarile s-au deschis. Ne admiram aura, asa cum stam impreuna pe varf, mare si intensa si cortina se trage, norii se compacteaza, aura dispare, curcubeul este ascuns, soarele coboara si el…

Este si timpul nostru sa pornim la vale. S-a facut frig si e momentul sa coboram spre Curmatura Bucurei. Tinem poteca frumoasa si in goana picioarelor depanam amintiri dintr-o iarna in care am facut acelasi traseu intr-o zi intreaga… In Curmatura Bucurei ne alearga ploaia…asta o sa fie laitmotivul turei…nu am coborat niciodata din Curmatura fara sa avem ploaia pe urme. Astfel pornim amandoi glont la vale (fiecare insa in stilul sau). Pe Radu l-a oprit insa din drum un bolovan pe care l-a tot stresat pe fiecare parte imaginand tot felul de linii de boulder. Iar pe mine nu m-a oprit nimic . Alergam pe poteca lata, prin iarba, pe pamant, sarind printre pietre, pe un plat neasteptat, simtindu-ma la fel de libera ca pustiul cocotat pe o piatra ce privea cu atata nesat in jur si cu atata intelegere de adult. Asa cum statea acolo, grav, cu privirea roata, parea un voievod ce isi privea cu mandrie tinutul, imparatia, imperiul.El era regele locului si pe toate parea ca le cunoaste in cel mai mic detaliu…si le intelege si le accepta prin marinimia sa. Era liber sa se plimbe prin regat si totusi mereu grijuliu la tot ceea ce misca in jur. Ma gandeam cat de liber se poate simti un copil si cat de fericit poate sa fie in momentul in care se gaseste intr-un asemenea spatiu. Ce fantasme si ce povesti epice poate sa faureasca imaginatia lui… Si atunci alergand ma simteam parca mai aproape de copilarie.

Creasta 25 octombrie.-vineri 6 august

traseul 7 e traseul nostru

Ziua de azi e destinata cataratului.Avem niste socoteli mai vechi de incheiat in Peretele Bucurei, socoteli vechi de 2ani de zile (de 2 ani nu am mai fost in Retezat si ultima data cand am fost ne-a prins ploaia in perete in a doua regrupare si ne-am dat urgent jos). Acum, din nou pe o vreme indoielnica, ne incercam norocul. Ne spetim din greu pana la baza peretelui si ne pregatim pentru o ascensiune frumoasa si placuta. Fata de peretii compacti in care ne-am catarat in ultimii 2 ani, dezordinea de forme, stanci, lespezi care alcatuiesc cele 2 creste paralele din Peretele Bucurei (25 octombrie si Creasta Vulturilor) par atat de relaxante.

Si asa si este, lungimile se scurg una dupa alta, placute si usurele. Prize se gasesc “pe toate drumurile”, stanca este uscata si papucii au aderenta, facandu-ne sa ne cataram de placere. Insa iulzia mea cum ca as putea da cap traseul asta s-a spulberat prin lungimea 4 (noi am dat lungimi mai intinse decat in schita) cand pasul traseului nu a iesit deloc natural si recunosc ca acolo mi-ar fi fost frica in postura de cap de coarda. Totusi, odata acel hop trecut, socotelile s-au simplificat si am ajuns sa mergem grabit pe creasta, printre ierburi si lespezi dezordonate pana aproape de vf Bucura II. Totusi pentru mine a fost o mare placere acel traseu,leger si placut, fara ca la sfarsit sa imi ofere o imensa satisfactie dar totusi atat de relaxant in verticala. Atunci cataram de placere si numarul lungimilor nu imi mai parea deloc mare, interminabil, infricosator…


Ajunsi aproape de varf ne acordam un ragaz de 20 de minute ca sa stam tolaniti printre florile mici analizand cu ochii norii.

Asteptam ploaia de pranz insa speram sa nu se grabeasca. Poteca era langa noi asa ca ne puteam permite sa stam acolo,intinsi, feriti de vant, cu toata Valea Pietrele la picioare, cu Retezatul aproape, visand, cine stie la ce, poate la o iarna superba in care sa coboram cu schiurile la vale, poate la o ascensiune de iarna in peretele Bucurei…cine mai stie la ce visam. Sau poate doar savuram clipa…
Drumul de intoarcere s-a aflat iar sub spectrul ploii insa din nou aceasta a avut rabdare cu noi sa ajungem la adapostul cortului…Este pranzul si se dezlantuie potopul…Ploaia trage la somn asa ca nu ne gandim prea mult si fructificam oportunitatea. Somnul merge foarte bine cu ploaia si ne trezim odata ce norii incep sa se imprastie. Cum nu mai e foarte mult timp facem o mica plimbare spre Saua Judele.

Imi revin in minte amintiri din prima tura in Retezat, cand am descoperit acest munte superb intr-o toamna fara griji, cand umblam cu atat dragoste pe lume, mancam pamantul si distanta in 2 fara sa ne pese de curgerea timpului…era vacanta si nimeni nu ne grabea spre casa. Eram liberi sa stam cat doream si doar mancarea ce se termina ne trimitea la vale. Atunci am ramas cu acest colt de rai in suflet, lac dupa lac, bijuterie dupa bijuterie, se dezvaluie drumetului obosit. Mai ales cei care urca dinspre Bucura, au parca supriza dupa supriza. Treapta cu treapta, ochii gasesc un lac mai frumos, mai clar, mai albastru, mai ascuns si tot asa. In jur e liniste la ora asta tarzie. Nu se mai da nimeni dus de la corturi si astfel putinii temerari care urca printre zdrentele de nori cenusii au parte de un univers propriu. Inainte de taul Agatat ne schimbam punctul de interes si cotim spre Taul Portii. Un scurt prag desparte aceste 2 lacuri dar parca sunt 2 lumi. De la peisajul aspru si dur, plin de lespezi monocrome, lunatic parca, nimerim intr-o lume verde, pe un covor minunat. Lacul este cuprins de ceata si doar primii metri se vad astfel incat creeaza senzatia unui infinit. Fara sfarsit, pare un fiord impietrit din nord care duce departe, in zari, in ocean. Este interesant cum un spatiu finit si bine delimitat poate sa ne lase o asemenea impresie. Profitam de poteca lina pana la lacul Bucura, alergam pe pamantul moale, ne imbatam cu verdeata de pretutindeni si ne scriem reteta pentu fericire.

Tentativa Coltii Pelegei-Muchia Mare- sambata 7 august
Astazi aveam planificat un traseu care ne-a aprins imaginatia din prima clipa cand l-am zarit prin ceturi si neguri, acum ani buni, la prima vizita in Retezat-Muchia Mare. Am trecut de multe ori pe langa ea, dar nu ne-am simtit pregatiti sa o abordam. Totusi acum, cu un bagaj mai bogat de cunostinte, stiind sa folosim asigurari mobile, cu experienta traseelor mai lungi, profilul ei superb profilat pe cerul albastru ne aprindea imaginatia si am plecat inca de acasa cu gandul sa intram in traseu.
Ne facusem cu o zi inainte incalzirea pe Creasta 25 octombrie, iar acum nu puteam decat sa speram la vreme buna.


Urcam din nou pe Peleaga si apoi coboram pana aproape de Saua Pelegii pe marcaj, dupa care prindem o poteca firava si pe la baza peretilor inaintam spre traseul nostru.
Una peste alta apropierea este lunga, undeva pe la 2 ore-2 ore si ceva de la Bucura. In schimb traseul arata excelent. Imi aduce aminte de crestele din Alpi, imi aduce aminte de Punta Innominata, insa fara sa imi starneasca deloc repulsie.
Mi se pare extraordinara silueta jandarmilor, asa cum se inlantuiau unul dupa altul, din ce in ce mai impunatori, mai atragatori, sfidand verticalul, inaltandu-se spre cer –niste imense sageti de granit. Este pur si simplu un traseu atragator prin linia lui, prin alura lui, expus si aerian.Si cu izul acela de aventura inerent traseelor din Retezat. Conform schitei traseul era lung de vreo 10-11 lungimi, insa avand ca avantaj un teren usor si corzi de 60 de m reusim sa legam din prima vreo 3 lungimi pana cand ajungem la prima lungime mai serioasa…

Aici ne-am strofocat ceva, nu gluma. Si faptul ca nici lui Radu nu ii iesea deloc pasul nu prea imi dadea motive de liniste. Am stat acolo, fiecare la locul lui eu un regrupare-Radu in perete cam 1 h. Timp in care in pauzele de reculegere aveam timp sa urmarim intregul flux de oameni, inspre si dinspre Peleaga.

Ne-am chinuit amandoi cu propriile noastre limitari, unele de natura psihica atunci cand pur si simplu nu iti vine sa faci un anumit pas, altele de natura fizica. Am lasat la o parte orgoliul de rotpunkt si am incercat pur si simplu sa urcam. In fond fiecare pas greu, fiecare moment in care stateam neajutorata in coarda, pe un perete surplombat, fiecare moment cand credeam ca nu pot, si nu stiam cine m-a pus sa ma cocot acolo, poate nu au schimbat prea mult la tehnica dar in mod cert au schimbat ceva in mine, in modul in care privesc catararea, de modul in care ma privesc.

Urmeaza cateva pasaje foarte estetice, in traverseu si nu pot decat sa imi imaginez cum se vedea totul din poteca…2 siluete suspendate undeva intre cer si pamant, pe niste prize invizibile, sfidand parca gravitatia, sfidand legile firii. Pacat ca reprezentatia este stricata de o grindina hotarata care ne tintuieste in regrupare, fara vre-un loc in care sa ne pitim…stam cuminti pe platforma pe care am regrupat, simtind picaturile cum se impregneaza in haine, in espadrile si bucurandu-ne ca macar capul a ramas uscat sub casca. Chiar daca nu e ceva de durata, inventarul suna cam asa…uzi, cu corzile ude si cu o fisura pe care continua traseul si care nu da semne ca s-ar usca prea repede.
Mai stam noi o leaca sa vina soarele si la noi si hotaram sa batem retragerea.

recuperam corzile

Din fericire traseul iti permite retragerea cam din orice punct daca lucrezi cu 2 semicorzi de 60 m caci se poate lega un rapel lung pana pe un valcel bun de urmat si in jos spre baza traseului dau si in sus spre poteca marcata cu BR ce urca pe Peleaga. Decidem sa il urmam in sus si desi e foarte “darapanat” si totul se surpa in jur, ne-am dat seama cam tarziu, cand nu prea mai era cale de intoarcere.

Este ora 1 sau 2 si respectand ritualul iar grabim pasii caci timpul ploii de la pranz se apropie.
Nu prea am spor la mers si ma lupt cu o slabiciune si o apatie generala pe care nu o vindec decat cu un somn scuturat de frisoane in sacul de dormit. Intre timp a plouat, s-a luminat, Radu a plecat la alergat, s-a inserat, s-a intors cu laptic si eu am picotat pana cand noaptea mi-a consfintit somnul binefacator.

Apusul de pe vf Retezat-suprins de Radu in tura de alergat
Duminica 8 august-e ultima zi din scurtul nostru concediu si cum avem si de coborat de la Bucura si de ajuns in Bucuresti nu prea mai avem timp de un traseu de catarat (ne gandeam la o reeditare a Crestei Vulturilor). Asa ca Radu trage de mine si sa scoate din sac la o plimbare spre Zanoaga.

Si bine a facut caci parca pentru a face si mai grea despartirea vremea era minunata.Ceturile si frigul de dimineata sunt inlocuite repede de soare. Norii se sparg, se imprastie si Retezatul scanteiaza parca in jurul nostru.

Lacurile sclipesc vesele, iarba proaspata coloreaza conturul acestora in smarald si lespezile albe ce pastreaza zapada pana tarziu in primavara si-au gasit locul in peisaj. Undeva pe o coasta o silueta de capra neagra, in alta parte ascunse de priviri isi fac auzita prezenta marmotele. E un inceput frumos de dimineata pentru toata lumea. SI cum pur si simplu este prea dimineata, poteca este pustie, suntem singuri si urcam iarasi spre Saua Judele.

Spre saua Judele

In Sa

poteca spre zanoaga
Nu e deloc usoara poteca asta dar fiecare pas este rasplatit cu priviri din ce in ce mai frumoase, stropii de sudoare s-au strans toti parca in lacurile acestea frumoase, cu nume de fete, in care ca intr-o oglinda se reflecta norii.

Sunt peste tot nori albi si frumosi, nori de vreme buna, saltele imense de puf in care iti vine sa te scufunzi. Ai vrea ca poteca orizontala pe care mergi sa nu duca nici in jnepeni, nici la un nou urcus…ci intr-un nor- o trasura alba si pufoasa cu care sa hoinaresc in voie. Ne oprim undeva deasupra lacului caci nu tinta conta ci calatoria.

Lacul Zanoaga totusi

Lacul…pe el il cunostem bine, dar noi am plecat pentru noi, pentru atmosfera, pentru ziua de azi…Ne intersectam cu un grup mare de straini si ne bucuram ca am uitat de mersul cu rucsac mare la munte. Ne bucuram ca putem sa mergem drepti si relaxati fara sa urcam pe umeri de fiecare data zecile de kilograme. Geaca, un bidon de apa si niste dulciuri ne ajung pentru o zi intreaga de plimbare si peisajele se vad mai bine cand nu mergi aplecat de greutatea din spate. Poti sa vezi cerul, poti sa vezi norii, poti sa vezi ploaia cum se apropie si tura se intregeste odata ce privirea este libera si nu mai este lipita de maroniul potecii. La intoarcere alegem poteca nemarcata de pe Judele-Slaveiu si am parte de o portie copioasa de bolovani de Retezat care nu imi plac deloc. Dar totusi locurile noi cer si ele un pret si merita sa explorezi de cate ori ai ocazia.

Merita sa explorezi pentru o noua perspectiva

Coboram pe un PG care probabil este destul de putin umblat si imi plac locurile prin care ne poarta. Este o frumoasa incheiere a turei noastre. Cazematele de la Bucura intre timp s-au golit si s-au umplut..si-au schimbat proprietarii cum s-ar zice si e momentul sa terminam si noi toata mancarea, sa strangem cortul si sa lasam iarba sa creasca. Avem de coborat in campie, avem de mers ore in sir pana acasa, avem de strabatut jumatate de tara. Insa cat de bine este cand toate aceste lucruri se fac in 2, cand poti sa razi in 2 de ultimile intamplari, cand poti sa planuiesti in 2 cand te vei intoarce, cand poti sa comentezi nestingherit stirile si sa te simti asa extraterestru…traim in lumea noastra, cu ceasul intern ce bate doar in weekend, mergem la serviciu ca sa ne odihnim si numai cand fugim de acasa ne regasim, simplii si naturali, transpirati, prafuiti, plini de noroi, mancand cu mainile murdare…niste copii mari scapati de sub ochiul atent al parintilor- al caror loc de joaca este lumea intreaga .