Teheran e poate singurul loc din Iran in care ai stranse la un loc o multime de ambasade si de consulate de unde poti sa faci rost de vize pentru urmatoare parte a calatoriei. In cazul meu au ramas pe lista pentru traseul la dus Turkmenistan si Uzbekistan care trebuie rezolvate in ordine inversa caci pentru Turkmenistan are sens sa fac rost doar de viza de tranzit, iar pentru a obtine viza de tranzit am nevoie de viza de Uzbekistan.

Astfel incat, dimineata, dupa o trezire matinala si dupa un mic dejun spartan ca diversitate la hotel (paine, branza, gem de morcovi si oua), iata-ma din nou calare pe bicicleta catre partea de nord a Teheranului in cautarea consulatului uzbek. Si cum Teheran e si el, la fel ca Istanbul, un oras de 15 milioane de oameni, distantele pe care trebuie sa le parcurgi prin traficul din oras sunt maricele, astfel incep ziua cu 20 de kilometri la deal pe unul din drumurile express ce brazdeaza orasul. Si ghidat de locul indicat de google maps iata ca ajung ajung in fata unei cladiri in care e ambasada Chinei si nu e nimic legat de uzbekistan.

Stiind ca trebuie sa fie pe undeva pe aproape si oarecum presat de faptul ca o sa se inchida la 11 si ca e deja 10, intreb in stanga si in dreapta fara prea multi sorti de izbanda. Daca ma gandesc bine e totusi normal, gandeste-te ca ai fi pe undeva pe langa Piata Victoriei si te-ar intreba un strain unde e ambasada Iranului. Pana la urma, trimis dintr-o parte in alta si dupa 30 de minute e invartit pe bicicleta ajung in fata unei cladriri care e un fel de “Casa culturala uzbeka”. Bun am aflat ca exista si asa ceva si sunt trimis de paznicul de acolo 2 cladiri mai in fata la “Ambasada uzbeka”, unde e pus un afis mare ca pentru vize trebuie ajuns la “Consulatul uzbek”, la etajul doi al unei cladiri a carei adresa era pe usa ambasadei.

Doar ca adresa era de negasit, sau cel putin din ce imi spunea mie google maps, astfel incat sun in cele din urma la ambasada si un nenica binevoitor se ofera sa ma ghideze cu masina pana acolo, astfel dupa inca un kilometru si dupa o intrare pe o straduta pe care nu as fi ghicit ca poate sa fie un consulata iata-ma ajuns la 11:10 in fata consulatului uzbek.

Din fericire pentru mine e inca o coada considerabila si dau aici de toti calatorii care urmeaza sa plece spre est din Iran, 3 biciclisti, un german si o taiwaneza pe bicicleta, un spaniol, o familie din Franta care calatoreste cu 2 copii intr-un motor-home, un francez plecat cu autostopul pana in Thailanda,un neamt care stie si farsi, si o multime de oameni de la agentii de turism iraniene. Si cum sunt oameni la coada, primesc asigurari ca o sa intre toata lumea si ma mai linistesc. Si cum sunt ceva iranieni pe lista inaintea noastra apuc sa stau un pic de vorba cu oamenii pana cand multimea se imputineaza, toti fugind de aici la ambasada Turkmenistanului pentru a depune actele.

Viza pentru Uzbekistan a fost pana acum de departe ce mai scumpa viza de pe lista, mai ales daca pun la socoteala ca o sa petrec cam 10 zile in tara. Practic daca ai nevoie de o scrisoare de invitatie de la o agentie care costa 70 de dolari la care se adauga costul vizei, de 75 de dolari pentru o singura intrare. 15 dolari pe zi doar pentru viza pentru o tara, nu e chiar de ici de colo.

Partea buna e ca daca ai scrisoare de invitatie de la o agentie si un numar telex de la acestia, primesti viza pe loc si din momentul in care mi-a venit randul la coada nu cred ca a durat mai mult de 10 minute. Cu viza pentru Uzbekistan in buzunar, vine momentul pentru partea a doua, aplicarea pentru viza de Turkmenistan.

Turkmenistan cred ca e cea mai inchisa si mai ciudata tara din Asia Centrala, atitudine ce e reflectata in politica vizelor. Practic pentru viza turistica ai nevoie de traseu planuit si de ghid (gen Corea de Nord) astfel incat ramane viza de tranzit, de fix 5 zile, cu date fixe, pentru care trebuie sa aplici inainte de a o ridica. In cazul meu planul e sa aplic pentru ea in Teheran urmand sa o ridic in Mashad ultimul oras mare inainte de granita, folosind astfel timpul de procesare al alicatiei pentru a pedala pana acolo. Tot dintre ciudatenii, aici e nevoie de o copie color a pasaportului, astfel incat mai pierd o jumatate de ora incercand sa gasesc un copiator color in zona pentru mine si pentru francezul cu autostopul, si ajung la fix inapoi inainte de ora inchiderii, reusind astfel sa rezolv in mod nesperat doua tari intr-o zi, una complet si una partial.

Iar cand ma intorc la hotel dau si de Enzo care a fost astazi sa-si prelungeasca viza pentru Iran si de James, un englez plecat cu bicicleta pana in Shanghai cu care am mai tot vorbit pe mediul virtual, omul avand in parte cam acelasi traseu pe care l-am avut si eu pana acum, astfel incat seara am petrecut-o la povesti despre locurile prin care am trecut. Si e o usurare incredibila sa vorbesti cu un englez nativ dupa ce ultimele saptamani le-am petrecut vorbind ceva ce poate fi numit “very simple and basic english”, incet, clar si folosind doar cuvinte simple.

Ziua urmatoare a fost tot zi de pauza aproape completa, de scris postari si de sortat poze. Punand cap la cap timpul necesar pentru sortarea si prelucrarea pozelor si pentru scrisul unei postari cred ca e pe undeva pe la 2 ore, poate chiar mai mult daca muza nu e prin zona atunci cand vreau sa scriu ceva. Totusi una peste alta, timpul asta nu e de ici de colo, mai ales atunci cand sunt si kilometri de pedalat in fiecare zi ,si alte lucruri de rezolvat. O zi in care n-am facut absolut nimic in afara de a sta cu laptopul in brate in camera de hotel, si chiar cand voiam sa merg la un magazin de munte pentru a vedea daca gasesc o salteluta aflu de la receptie ca tocmai a venit un pachet, astfel incat usurat, recuperez salteluta si mai tai o problema de pe lista.