In timp ce consulul iranian verifica meticulos pasaportul pentru orice vize suspecte, eu stau cuminte in asteptare sub privirea destul de apriga a lui Komeni, parintele republicii islamiste Iran. Cam acesta ar fi principalul motiv pentru care am facut ultimii 400 de kilometri pe drumul destul de neinteresant si destul de aglomerat de pe malul marii, si anume obtinerea vizei pentru Iran, caci Trabzon cred ca e locul cel mai usor de pe lumea asta in care se poate obtine aceasta viza. In primul rand nu ai nevoie de scrisoare de invitatie si in al doilea rand, daca se da, se da aproape pe loc (lasi pasaportul dimineata si il iei la dupa-amiaza). Prin comparatie, in Bucuresti ar dura 2 saptamani si ai nevoie de scrisoare de invitatie, si desi in general nu sunt probleme nu este garantat ca iei viza. In Trabzon atat timp cat nu ai viza de Israel (sau pentru alte state aflate pe lista neagra a iranienilor), in principiu, nu e nici o problema.

Odata lasat pasaportul la consulat trebuie sa vad cum reusesc sa rezolv cealalta mare problema care a aparut cu o seara inainte, ar trebui sa gasesc o salteluta sau un izopren in Trabzon. Initial ma gandeam ca sunt ceva sanse sa gasesc un magazin cu echipament montan in unul din cele mai mari orase de la malul marii Negre, caci pana la urma muntii sunt la o aruncatura de bat. In plus, cautand pe internet cu o seara inainte, gasisem adresa unui magazin de munte, asa ca ma apuc sa iau la pas strazile Trabzonului in cautarea lui. Doar ca surpriza, cand ajung la adresa respectiva, magazinul ioc si intreband in stanga si in dreapta oamenii nici nu stiau nimic de el. Cu ceva noroc dau de un turc de treaba care ma duce la un mic magazinas care are echipament de vanatoare de pescuit si aici dau de ceea ce era probabil ultimul izopren din Trabzon. Subtire, poate prea subtire, de tip vechi cu folie pe o parte, fix ca cel pe care l-am avut in urma cu 10 ani. Nu e ideal, dar ca solutie temporara ar trebui sa ma descurc cu el.

Problema a fost ca salteluta cu care am plecat din Romania, un Therm-a-rest din 2007 care a vazut destul de multe la viata ei s-a “bulbucat” brusc in seara de dinainte, si chiar daca “bulbucarea” a fost destul de estetica in forma de inima, perna incorporata cu care m-am ales nu prea era unde trebuia si se marea cu repeziciune. Asa ca decat un balon mai bine un izopren subtire, asta cel putin pana in Teheran unde mi-au trimis oamenii de la Therm-a-rest salteluta de schimb. Mult prea tare departamentul de suport al oamenilor, m-au sunat pe numarul de Turcia si pe baza pozei cu bulbucare au zis ca-mi trimit o saltea in schimb atata timp cat le dau o adresa. E mai complicat cand esti tot timpul pe drum, dar pana la urma in Teheran trebuie sa stau cam 2-3 zile si daca ajunge la hotelul la care le-am zis sa o trimita ar trebui sa pot sa o recuperez.

Dupa ce fac rost de izopren si dupa ce imi pun burta la cale cu ciorba si lamancun e deja timpul sa ma duc inapoi la consulat pentru a lua pasaportul cu viza. Totul merge snur, si cu viza de Iran pe pasaport vine momentul sa ma urc din nou pe bicicleta si sa ies din Trabzon cu speranta de a gasi un loc de cort. Si in timp ce cobor pe bicicleta prin mica piateta centrala din Trabzon, mai sa sara pe mine 2 nemti, plecati si ei cu bicicletele pana in Mongolia.

Acum, oricat de mica e lumea si oricat de multi cicloturisti sunt prin Asia, desi sincer nu cred ca sunt prea multi, probabilitatea sa te intalnesti mai ales intr-un oras atat de aglomerat cum e Trabzon-ul e incredibil de mica. Dar odata intalniti mi s-a parut extrem de interesant sa stau de vorba cu ei (si de data asta tot in germana, si acum clar prin Turcia am folosit mai mult germana decat engleza) si sa aflu care au fost experientele lor prin Turcia. Si mai ales, atunci cand calatoresti singur, momentele in care dai de alti oameni plecati pe acelasi drum si im momentul cand schimb impresii sunt mai mult decat binevenite.

Cum oamenii stateau la o gazda de warmshowers care avea inca o canapea libera pana la urma l-au sunat sa il intrebe daca poate sa ma primeasca si pe mine, si astfel m-am ales cu inca o noapte petrecuta in pat si poate mult mai important, cu un dus cald si cu mult stat de vorba cu gazda noastra si cu Jan si cu Irina. Irina nu e un nume deloc german si tipa era din Rusia si pe traseul spre Mongolia urmau sa treaca si prin orasul natal.

O zi scurta, de doar 50 de kilometri, inca o viza pe pasaport si o intalnire neasteptata.

Datele zilei:

Distanta: 50km.
Diferenta de nivel: 150+ / 150-.
Moral: 6.
Obiective: 6.

Micul dejun.

Intalnirea cu Irina si cu Jan, din categoria cat de mica e lumea cicloturistilor.

Si viza pentru Iran, motivul pentru care am ales sa trec prin Trabzon. Acum urmeaza muntii.

Din categoria ce cara fetele dupa ele prin jurul lumii.