Dupa ziua de dinainte, cand retragerea de pe Vinatzer s-a prelungit destul de mult in noapte am zis ca astazi luam pauza de catarat. Merge la fix sa imbini o zi la catarat cu o zi de drumetii sau de alergat, noi cel putin nu avem antrenamentul necesare de a ne catara zi dupa zi.

Gasim in mod miraculos un loc de cort ferit destul de aproape de pas, cu o priveliste geniala catre Marmolada si ascuns intre doua coturi ale soselei. Avea sa devina micul nostru coltisor pentru urmatoarele 3 nopti.  Era de 1000 de ori mai bine decat in campingul din fundul vaii, din Canazei.

Revenind in schimb acum la povestea zilei, dimineata ne urnim destul de greu catre Sasso Piatto, fratele mai mic al lui Sasso Lungo, cele doua masive stancoase intre care se gaseste pasul Sella. Dupa ce folosim drept uscator masina pentru lucrurile care nu apucasera se se usuce, pornim pe sub o instalatie ce urca catre un refugiu ce se cheama T. Demetz.

Privind catre Sasso Piatto.

Installatii cu design italian.

In pasul Sella iarna e o statiune de schi, si pasul efectiv arata destul de antropizat, cu installatii peste instalatii si cu urmele partiilor de schi, iar unele installatii arata destul de hilar, un fel de cabine telefonice cu un design rupt din anii 60. Dupa ce ajunge in cele din urma la refugiul T. Demetz, imediat cum coboram spre o alta cabana situata la o ora mai jos dam de un mic puhoi de oameni.

Amestecati, italieni si nemti coboara cu grija pe o poteca destul de rupta, astfel incat ne asteptam si noi randul o perioada, incercand sa gasim portite prin care sa depasim puhoiul. Valea arata in schimb extrem de spectaculos, cu un peisaj selenar strajuit si pe stanga si pe dreapta de pereti inalti de stanca.

La urmatorul refugiu luam o mica pauza, si studiind harta vedem ca sunt doua variante, una ocolitoare dar fara diferenta de nivel si una mai directa, care urca pe varf si care are si o mica via feratta. Noi suntem in echipamentul de trail running, cu un mic setup minimalist de autoasigurare ce nu se poate numi kit de via feratta, astfel incat Mihaela nu prea e incantata de varianta directa.

Printre pereti masivi de stanca.

La capatul vestic al dolomitilor.

Incercarea de a ajunge la via feratta.

Albastru de dolomiti.

De fapt marea parte a turistilor nu sunt incantati de varianta aceasta, si doar 4 oameni se indreapta spre via feratta in timp ce puhoiul se scurge pe la poalele muntelui. Dupa ce urcam putin catre via feratta care binenteles ca arata destul de inspaimantatoare de jos, pana la urma Mihaela se hotaraeste sa o ia pe varianta ocolita si mai pitoreasca, in vreme ce eu continui pentru a vedea cum se poate aborda o via feratta in echipament de trail running.

Trebuie spus ca nu recomand nimanui asa ceva, pentru din punct de vedere al sigurantei o casca si un kit de via feratta chiar pot sa faca diferenta. Totusi trebuie spus ca nu eram singurul mai flower power pe acolo, si m-am intalnit cu un mos italian care era cam la fel de echipat ca mine. Si intr-o oarecare masura siguranta e o stare de spirit, si tu poti sa te simti in siguranta in locuri ce par periculoase pentru altii, sau invers.

Via feratta in sine nu a fost cu nimic deosebita ca dificultate fata de o retragere mai expusa de pe un traseu de catarat, singura problema putand aparea de la pietrele ce pot cadea de la oamenii care sunt mai sus. Astfel incat urc cu repeziciune depasind o multime de grupuri pe traseu, si chiar imi place gimnastica aceasta aeroba pe verticala.

Via feratta se termina chiar pe varf, si privelistea e superba in toate directiile. In toate cele 3 zile petrecute in Sella am avut parte de o atmosfera extrem de clara si de o vizibilitate incredibila. Toate astea desi in vale temperaturile au urcat cu mult peste 30 de grade.

Pe varf iau o mica pauza, dupa care pornesc in alergare la vale catre refugiul unde trebuie sa ma intalnesc cu Mihaela. Si poteca nu e neaparat potrivita pentru alergat ajung repede la refugiul Sasso Piatto, asezat genial la 2300 de metri cu privelisti atat catre Marmolada, cat si catre Rosengarten si spre val d’Adige.

Si cum nu ne grabim nicaeri si cum ziua e lunga lenevim la refugiu, dupa care pornim pe una din cele mai pitoresti poteci pe care am fost pana acum, numita Friedrich August Weg. Incercam sa scapam de soarele arzator al amiezii tarzii cu o pauza prelungita, dupa care contiuam in ritm domol inapoi catre pasul Sella. Si nu pot sa nu zic inca odata ca poteca si locuri sunt extrem, extrem de pitoresti si de fotogenice, cu singurul dezavantaj ca pot fi si destul de aglomerate.

Ajungem la masina odata cu ultimele raze de soare, si ne retragem la fel ca in noaptea de dinainte la locul nostru de cort de sub pasul Sella. Maine e din nou in plan catarat in al doilea turn din Sella.

Jurnalul Mihaelei aici.

Zi de cristal.

Obraznicele ciori de stanca.

Va prezint, Marmolada.

Pitoresc e putin spus pentru cum arata poteca.

Poteca din povesti.

La umbra.

Marmolada.

Poteca transformata pe alocuri intr-o mica autostrada.

Aproape de pasul Sella.

Orice ai face privirea e furata de Marmolada si de al ei ghetar.

Casute.

Multumesc si la revedere!