Din nou de la mike citire, unul din jurnalele restante din concediul de toamna.

Echipa: Claudia, Andrei, Mike si Radu


Prima destinatie a concediului nostru din Apuseni au fost Cheile Aiudului.Erau o cunostiinta mai veche si posibil cele mai indicate pentru a face trecerea de la campie la munte. Aveam aici locuri suficiente de catarare si de plimbare si incepeau sa apara si primele frunze galbene, asa timide. Inaintea lor insa se instalase iarba galbena, soarele cu lumina sa blanda si cerul albastru si senin.


Motivati de toate acestea ne-am trezit duminica dimineata si eu si Radu, pentru o tura de alergare pe dealuri. Ramasese in plan de mai demult sa ajungem pe versantii stang sau drept, asa ca satui de somn, am plecat sa ne dezmortim, Desi mici dealuri, acestea sunt destul de voinice astfel ca mai am alergat, mai am mers, fiecare dupa puteri si dupa panta.Totusi, ruta aleasa e chiar frumoasa si descoperim un intreg traseu tematic cu panouri ordonate si explicatii despre istoria locurilor sau despre vegetatia din zona(stejarul pufos, irisul, crinul si laleaua salbatica).De exemplu am retinut ca iris in greaca inseamna curcubeu.iar de crinul salbatic se leaga o intreaga legenda. Se spune ca Zeus, in momentul in care muritoarea Alcmena l-a nascut pe Hercules, plamadit cu Zeus, acesta din urma l-a adus pe noul copil la sanul Herei, pe cand acesta dormea, pentru ca Hercules sa bea din laptele Herei si sa fie totusi mai presus de muritori. Cand insa Hera s-a trezit, a aruncat scarbita copilul de la pieptul sau, dar atunci a tasnit si ceva lapte-din care s-a format Calea Lactee. Din acele cateva picaturi, cazute pe pamant, au aparut ulterior primii crini.


E placut sa alergi si sa te opresti din cand in cand sa te reculegi, sa asculti natura, pasarile frumos colorate care canta prin tufisuri sau care tropaie fericite prin iarba, crengutele care se rup sub pasii tai si galagia de la firul ierbii.Iesim deasupra Crestei Fetelor si a Aiudenilor, intr-o zona intens terasata si ne facem drum printre scaieti si maracini spre corturi. In pas alergator coboram o panta plina de iarba uscata si asa cum suntem inviorati, dupa o masa copioasa la miezul zilei plecam sa ne facem de treaba cu cataratul.


Planuisem aceasta oprire in Cheile Aiudului pentru dezmortire si ne si alesesem prima tinta: Creasta Fetelor.


Stiam ca e un traseu usor 2A ((5-), pe site-ul http://www.amunteanu.go.ro/cheile_aiudului.htm este trecut pas de 4-(subiectiv cel putin, mie mi s-a parut mai usoara Creasta Aiudenilor care este cotata pe acelasi site cu 5- si din cauza asta am trecut la Creasta Fetelor tot un 5-)) dar spectaculos in care eu si Andrei puteam merge cap, iar Claudia putea sa se obisnuiasca cu postura de secund al lui Radu.

Spre Creasta Aiudenilor

Merg cu Andrei cap schimbat si redescopar ce echipa buna facem impreuna. Ce e drept ne miscam noi mai greu raportat la Radu si Claudia, dar ceea ce conteaza este faptul ca suntem tot timpul pe aceeasi lungime de unda, de valori egale, foarte interesati de siguranta noastra si a coechipierului nostru si mergand tot timpul doar cat ne face placere.Terenul, dupa prima lungime, incepe sa semenea din ce in ce mai mult cu Acele Morarului, despartite doar de un mic spagat intre jandarmi, si mai mult in sus, ocazional in jos, cu gura din ce in ce mai uscata, iesim in culmea plina de iarba, asteptand vantul.Era singurul care putea sa ne racoreasca…si apa care ne astepta la masina, caci scoroabele la care ne-a invitat Claudia,in afara de a ne face gura punga, altceva nu au reusit.

Echilibristica cu mult deasupra drumului.

Claudia contempland locurile.

Pe poteca de coborare, in spate Creasta Aiudenilor si Creasta Fetelor.

Cum pana spre seara mai erau ceva ore, mai alegem si cateva trasee de escalada la Poligonul din Coltul Cetatii, fiecare dupa puteri, caci gasim o faleza primitoare cu trasee multe si variate ca si dificultate (de la 5+ la 7-).


Detalii privind traseele din zona gasiti:
– http://www.amunteanu.go.ro/cheile_aiudului.htm
– in cartea lui Dan Anghel-Valea Aiudului


Fiind duminica, locurile sunt linistite si am vrea sa mai ramanem in zona, dar lemne nu prea sunt de foc, asa ca poate e mai bine sa luam din nou drumul ardealului sa ne cautam o noua destinatie:


Respectiv Platoul Bedeleu.


Traseu: Salciua – Poarta Zmeilor-Platoul Bedeleu-Huda lui Papara-Salciua


Radu ne tot ameninta cu o tura de treking, lunga si frumoasa, prin minunatiile Trascaului, astfel ca traversam in toiul noptii valea Ariesului si cuvintele sunt putine pentru a-i descrie Claudiei cate frumusete se ascunde aici. Nu putem decat sa regretam ca sinele mocanitei sunt usor usor inghitite de vegetatie sau sa ne imaginam ce pista frumoasa de biciclete faceau austriecii pe aici (desi desigur mai repede ar fi pornit mocanita). Ariesul ne aduce pe undele sale amintiri de acum 3 ani cand pentru 9 zile pinguinii au hoinarit liber prin Apuseni. Acum suntem doar 4 (poate pentru ca perioada concediilor s-a incheiat) dar avem acelasi vid de libertate si aceeasi dragoste de natura…si in plus putin egoism caci am vrut sa avem toate frumusetea pentru noi…sa nu impartim linistea si poteca cu nici un grup galagios, cu copii tembeli sau tati burtosi ce arunca pe jos doza de bere si se vaita de mama focului ce alunecos e drumul la coborare. Si asta nu atat pentru Bedeleu unde o sa fie pustiu cat pentru urmatoarele opriri…in inima Apusenilor.


Dar sa revenim la plimbarea noastra de o zi lumina prin paduri tacute, prin ierburi mari sau pe dealuri sterpe, la coborarile in pesteri sau la potecile urmate prin lanurile de urzici.Am pornit astfel pe o ceata uda ce lasa in urma mister si decoratii originale prin ierburi sau printre plasele de paianjen. Pe un marcaj CR ce ne poarta pe dealuri inca verzi ori ne pierde prin padure, asa cum se ascunde printre trunchiurile e copac. Ne capatuim cu un alt companion (daca in Cheile Turzii am avut o mata, acum avem dupa noi un ogar, cu niste apucaturi destul de ciudate cum aveam sa constatam ai tarziu). Dar momentan desi nu l-am adoptat, se tine scai dupa noi.

Inaintand prin Ceata.

Padure misterioasa.

Padurea asta e lunga…ba e lata…si tot urca, nu ziceai ca pentru platoul Bedeleu o sa urcam atata.


Unii suntem obositi, altii plictisiti, sau mai repede nerabdatori sa iesim din padure si sa admiram sub noi, in ansamblu Valea Ariesului si gasim un punct fain de belvedere.


Ziua se anunta din nou superba, soarele a risipit ceturile, vantul nu se simte, si ramane doar o caldura tomnatica sa mangaie aerul. Se pare ca si florile au simtit-o caci poienile prin care trecem intrerupte de mici cranguri, respira un aer primavaratec:flori, ciripituri, miros de verde – de parca ai putea sa uiti ca e toamna…

Ajunsi in punctul de belvedere de langa Poarta Zmeilor.

Somnul de frumusete.

Noroc ca lanurile de urzici acum inofensive, printre care s-a latit poteca ne aduc aminte in ce anotimp suntem. Iesim intr-un final glorios pe platoul Bedeleu (da’ lung a fost drumul pana acolo) si noroc cu vremea impecabila, ca vedem cocotat intr-un varf de deal un semn de marcaj.


Cum harta minimalista pe care o aveam pe coperta nu ne prea ajuta si spiritul nostru de orientare pare ca se rataceste si el prin peisajul acesta plin de linii curbe, mergem sa ascultam de vorba inteleapta a sagetii. Dar nici chiar cu sfaturile ei parintesti nu ne-a fost usor, dar in final am prins o vaioaga buna pe care am urcat intr-o mica sa ascunsa in lastaris.

Brandusa de toamna.

Desi in fata noastra drumul e inca lung si apa e pe sfarsite iar coricovele pe care le incearca Claudia nu ne multumesc, totusi pregetam si hoinarim in voie. Realitatea e parca intr-un plan paralel, noi regasind acum copilaria sau descoperind-o dupa caz. Copilaria petrecuta pe dealuri, in natura colorata, verde, galbena, alba (dupa anotimp) si nu ciozvartele de natura care in mediul urban se numesc parcuri, beneficiind de o dezordine …ordonata. Iar feelingul acesta a fost si mai profund cand am coborat intre casele de moti-adaposturi de vara, acum intemnitate in linistea ce precede iarna…Sau poate doar se odihnesc.

Pe Bedeleu.

Casele cu acoperisuri tuguiate de fan, cu o singura camera, dar de care sunt legate vieti, umanieaza locurile, dau un sens fotografiilor si povestilor.Ajungem intr-un final si deasupra manastirii si o poteca larga ce coboara insa brusc ne duce la Huda lui Papara.


Apoi printre case noi si vechi, printre indemnurile batranilor cand blande cand mustratoare, cu care isi culeg animalele de pe dealuri.Pace ca intr-o poezie de Goga “luna-si picura argintul tremurandu-l la fereastra” ne inspira locurile acestea, nu stiu de unde provine, din mersul leganat al vacilor, din viata pe care o traiesc oamenii locului in care acum este la fel cu atunci, din calatoria noastra, asa tihnita, cum nu am mai avut demult, din capitele ce strajuie pajistile…cine poate sa stie. Doar stomacurile noastre o tulbura cu revolta lor, dupa ce o zi intreaga au primit alune de padure, biscuiti, salam de biscuiti si niste jeleuri. D-asta mintea ne zboara la bunatati si incepem sa emitem teorii despre cum ne-ar ajuta o inghetata la aclimatizarea cu frigul, pe care trebuie sa o facem la Padis…urmatoarea noastra destinatie.

Spectacolul toamnei.