Ceasul suna la 4:30. E o ora ce poate parea obscen de matinala pentru majoritatea oamenilor, dar dupa aproape o luna si ceva de treziri matinale a devenit normalitate. Iar atunci cand stii ca ai in fata un rasarit pe varf de munte si o coborare de 1000 de metri pe schiuri ai toate motivele sa te scoli din pat. Cafea, bagajul pentru tura, schimbul pentru munca, deszapezitul masinii au intrat intr-un fel de automatism. Doar ca de data aceasta directia nu mai e Poiana ci Petromul de pe calea Bucuresti unde ne intalnim cu Alin.

Urmeaza lasatul masinii la Tamina si echiparea pentru tura. La plecare descopar cu soc si groaza ca ceasul a murit. Dupa care raman cu jumatate de bat de trekking in mana. Asta e din categoria lucrurilor care nu se strica niciodata singure, noroc ca duct-tape-ul rezolva aproape orice si ca sunt suficiente deviceuri pe langa care sa inregistreze datele pentru posteritate.

La Dambul Morii e zapada putina. De fapt e zapada putina pana pe la 1000 si un pic de metri, pana cand iesi in prima poiana. Suficienta cat sa urci pe schiuri dar clar mult prea putina pentru a cobori pe ele fara sa lasi in spate plasticul talpilor sau mai grav metalul canturilor. Ritmul e unul cat se poate de conversational, mai ales atunci cand vedem ca varful e curpins de ceata si ca nu are sens sa ne grabim nicaieri. Pe langa poteca toti copacii sunt incredibil de incarcati de zapada, iar atunci cand ne mai oprim pentru o poza ii vedem cum se clatina intr-o liniste aproape deplina sub povara zapezii acumulate.

Rasaritul ne prinde putin deasupra cabanei, un nor fugar e purtat de vant se da la o parte si noi avem parte de primele raze de soare pe ziua de azi. Padurea se aprinde si ea in culori rosiatice si putin mai tarziu cand suntem deja in drum spre varf in culori ireal de aurii. Totul se schimba de la o secunda la alta in functie de miscarea norilor si a cetii. Doar ca de obicei esti intr-o lupta cu timpul si nu ai cum sa alegi locul potrivit pentru a astepta spectacolul norilor. Timpul e scurt, trebuie sa ajungem si pe varf si trebuie sa ne dam si jos de aici, asa ca totul se intampla pe fuga.

Pe fuga se intampla si echiparea pe care o facem constiincios inainte de a iesi pe platou, lectie pe care am invatat-o dupa gerul de -16 grade prins ieri in Postavaru. Pe platou inca domneste ceata, reusim sa iesim din ea abia atunci cand incepe coborarea spre Tamina.

Bucegiul se vede magistral in fata noastra, cu padurile de la poale complet impodobite de zapada si cu toate vaile acoperite. Arata incredibil de bine iarna asta si nu cred sa fi vazut pana acum o perioada atat de lunga in care padurea a ramas impodobita atat de frumos atat de multa vreme. Si e abia inceput de ianuarie.

Coborarea merge suprinator de repede, mai putin o iesire in decor pe fagasul de dinainte de cabana de vanatare ce ma trimite in padure de unde ma chinui minute bune sa ies. Cateva viraje bune prin pulver pe picior si prin padure, mult arat constiincios pe fagase inguste si un forestier surpinzator de placut la final. Dupa care fuga inapoi spre oras, spre birou si un ceai pentru a alunga frigul diminetii.

Dupa 3 ani de Brasov inca mi se pare ireal ca poti face astfel de lucruri in timpul saptamanii. Iar cu astfel de mici aventuri diferenta weekend si zi de saptamana dispare aproape complet, la fel ca si dorinta de a petrece timp in masina spre alti munti indepartati.

Intre noapte si zi in padurea fermecata.

De aici incolo fara frontala cu sperante de un rasarit pe varf.

Momentul potrivit la locul potrivit.

La balcon. Mi se pare incredibil cum s-a asezat zapada pe sus si cum toate stancile au fost aproape complet tapetate de zapada.

Moment de respiro.

Varful, cu o bucatica fugara de senin..

Am invins! Si de data asta!

Dune.

De aici tot la vale.

Primele viraje cu Bucegiul ce incepe sa se zareasca din ce in ce mai bine.

Iarna in adevaratul sens al cuvantului. Iarna care ne face sa ne simtim putin rasfatati.

Pe aici!

Poate ce imi place cel mai mult la schiul de tura e libertatea pe care o ai pe munte iarna. Am facut tura in 3 ore si un pic, cu tot cu timp pentru pauze si poze. Cumva si vara mi se pare greu sa te misti cu atat de multa usurinta pe aici. Dar odata pus pe schiuri gravitatia de duce repede inapoi pana la poalele muntelui.