Intrarea in Turcia a fost cat se poate de brutala daca e sa ma uit la kilometraj. In mai mult de 3 ore de pedalat s-au strans 1200 de metri de urcare, si in vreme ce imping la pedale printr-o ninsoare cu fulgi uriasi ma gandesc ca nu e chiar asa de rau. Chiar si cu casa in spinare, tot pot sa urc cu 400 de metri de ora si daca privesc lucrurile asa, pasul de 2500 de metri din fata nu mai pare chiar atat de inspaimantator.

Tot din categoria diferentelor dintre tari, astazi in Turcia am avut parte de o intalnire de gradul 3 cu o haita de caini atunci cand am trecut pe langa unitatea militara din Posof. Nu am inteles ce fac oamenii acolo cu 30 de caini de dimensiuni considerabile dar macar am apucat sa-mi amintesc de strategia folosita si anul trecut, respectiv aruncatul cu pietre. Cumva toti cainii stiu ca atunci cand zboara o piatra pe langa ei e mai bine sa faca drum intors, iar daca repeti procedura de cateva ori si daca exersezi si aruncatul la tinta se cumintesc pana la urma, sau cel putin reusesti sa pui ceva distanta intre tine si teritoriul pe care il pazesc.

Cand ajung in schimb in pas si cand pun toate hainele pe mine, se pune si viscolul, de parca ar fi stiut ca m-am pregatit pentru el. Drumul de pamanat e acoperit de un strat de zapada iar cauciucurile destul de roase nu au aproape deloc aderenta asa cum descopar atunci cand vreau sa pun o frana mai brusca, asa ca intreaga coborare o fac incercand sa controlez cumva viteza astfel incat sa nu pierd aderenta.

Vreti sa stiti care e cea mai urata parte la pedalatul iarna? Coborarea. Pe urcare sau pe plat muschii lucreaza si ti-e cald si bine. Sau cel putin oarecum caci picioarele le-am avut reci cam toata ziua de astazi. In schimb atunci cand incepi sa cobori si tot efortul pe care il depui e sa strangi cele doua manete de frana ingheti ca un cacat. Mai ales atunci cand afara e viscol, si mai ales atunci cand viscolul bate din fata.

Unul din gandurile care imi trece prin minte pe la jumatatea coborarii e ca daca ar fi sa fac pana aici nu as avea nici o sansa sa o rezolv. Mainile le am inghetate suficient de tare incat a devenit dificil sa strang manetele de frana, d-apoi sa scoti un cauciuc, sa bagi o camera noua cu degetele goale. Sunt convins ca ar fi fizic imposibil, dar Murphy nu e de veghe astazi asa ca ajung in cele din urma la asfalt. Undeva in departare chiar se ghiceste si un pic de soare, asa ca incerc atunci cand se termina coborarea sa pedalez cu spor pentru a ma incalzi cat de cat.

Cand ies in cele din urma complet de sub nori descopar cum in fata se intinde Anatolia in lumina spectaculoasa a dupa-amiezei tarzii, cu dealuri molcome la 2000 de metri, cu nori spectaculosi ce alearga pe deasupra lor si cu un aer incredibil de curat.

Primii fulgi de nea, urcand spre pasul de 2600 de metri.

Pe varf, inainte sa inceapa viscolul.

Iarna, caucicuri care nu prea tin si maini si picioare inghetate.

Pe platoul Anatoliei, cu lumina si culorile de rigoare.

Anatolia.

In cautarea unui loc de cort.