Poze aici.
Jurnalul lui Mike aici.

Dupa un prim weekened de iarna in care ne-a tatait fundul de frig si in care am vazut si primii fulgi de nea, chiar imi aduc aminte cu placere de ultima zi din septembrie petrecuta la munte impreuna cu mike. Septembrie a fost anul acesta incredibil de calduros si de uscat, astfel incat zilele de toamna cu culori aprinse si cu atmosfera clara s-au lasat destul de mult asteptate.

Mike a scris deja un jurnal putin nostalgic legat de tura asta, dar am zis sa scriu si eu macar cateva cuvinte despre tura. Cu o zi inainte eram la catarat, tot in Bucegi, reusisem sa-mi busesc tibia, astfel incat nu aveam prea mari sperante de la dimineata zilei de duminica. Totusi cand ne-am trezit, destul de tarziu de altfel, pe la 9, si cand am vazut ca nu e dracul chiar asa de negru si ca e vreme frumoasa si soare afara am zis totusi sa plecam spre munte.

Ca o vorba de duh pe care am scos-o in legatura cu tura asta, partea frumoasa la turele de alergat la munte e ca nu te grabesti nicaieri. Poti sa te trezesti mai tarziu, sa astepti dupa-masa sa fie vreme frumoasa, poti sa ajungi pana hat-departe stiind ca in alergare ai timp suficient sa te intorci. Alt avantaj e ca nu ai bagaje de facut si de desfacut.

Astfel incat plecam din Busteni la o ora la care majoritatea se intorc, pe la 12:30, intr-o dupa-masa frumoasa si senina de septembrie. Totusi temperaturile erau de august, astfel incat transpiram destul de serios alergand pe Plaiul Munticelul. Ne intalnim cu putin turisti, majoritatea pe coborare, luam apa de pe Valea Cerbului si continuam mai departe spre Valea Morarului. Intotdeauna mi-a placut Valea Morarului, acele arata genial de aici, iar zona superioara cu caldari domoale si izolate are un aer aparte. E un loc in care mi-ar place la un moment dat vin cu cortul si sa dorm o noate. In prima caldare ne intalnim cu mai multi prieteni din Ursul Trubadur, care coborau de la Omu, luam o pauza la soare si stam cu ei la o vorba povestind despre o vale cu nume fatidic pe care fusesera cu o zi inainte, Valea Pietrelor. Si binenteles ce se poate intampla pe Valea Pietrelor decat sa plece pietre la vale.

Ajunsi in Poiana Costilei

Alergand pe placuta poteca ce ne duce spre Valea Morarului.

Ultima zmeura pe anul acesta.

Plecam in cele din urma mai departe si trecem din caldare in caldare, pana inainte de Omu unde mai facem o pauza, admirand toate vaile de pe abruptul nordic al Costilei. La iarna trebuie sa schiez macar pe valea Priponului, asta presupunand ca va fi zapada suficienta.

La Omu lume multa si galagie astfel incat nu zabovim prea mult si pornim spre culmea Doamnele. Geniala portiunea dintre Omu si saua Batrana la alergat, mai ales in lumina blanda a dupa-mesei. Si pustiu, nu intalnim nici un om. Chiar imi place intr-un fel sentimentul egoist de a avea muntele doar pentru tine, si multe locuri sunt mult mai frumoase atunci cand sunt pustii. O noua pauza inainte de a incepe coborarea pe Valea Doamnele, stam intansi pe iarba uscata si ingalbenita, la cucurigu fata de Busteni si cu 2 ore si ceva de lumina ramase.

Totusi calculul nu iese chiar asa de bine si ne dam seama ca pe ultima parte a coborarii pe jepi o sa ne prinda intunericul, dar pana atunci mai e. Deocamdata coboram pe valea Doamnele spre Pestera, unde e complet pustiu, dupa care alergam pe Plaiului lui Pacala sub ultimele raze ale soarelui. Sincer nu mi-as fi dorit sa fiu in nici un alt loc in momentul respectiv, si nu prea pot sa-mi imaginez vre-un loc mai fain de alergat pentru ziua respectiva de duminica. Am facut si un filmulet care a iesit zgaltait in ultimul hal, dar din care se poate intelege cat de cat despre ce era vorba.

Urcand pe Valea Morarului.

La 2500m

Spre Valea Doamnele, sub lumina blanda a dupa-amiezei tarzii.

Pe Plaiul lui Pacala.

Apus de la balcon.

Pe urcusul spre Piatra Arsa ma despart de Mike pentru ca dimineata plecasem prea flower-power, respectiv fara frontala. Speram sa prind cea mai mare parte a coborarii pe jepii mari pe lumina, si in plus oricum trebuia sa ma duc sa recuperez masina de la caminul alpin. Odata cu apusul soarelui se lasa in schimb si un frig care ne aduce aminte ca suntem in septembrie, in vreme ce eu ma intrec cu intunericul la coborarea pe jepii mari. Pana la urma intunericul castiga, si eu scot arma secreta, respectiv o janghina de telefon nokia care are in schimb si un led. Led cu care ma descurc fara probleme pana in Busteni. Astept primul smartphone care sa aiba si led si la care sa tina bateria pana la sfarsitul zilei pentur a-l schimba, desi ma indoiesc ca va veni prea repede momentul.

Cam atat despre ultima zi de vara de anul acesta, chiar daca a fost la sfarsitul lui septembrie. Un jurnal scris in toamna asteptand iarna cu schiul ei…