Tarmul se indeparteaza incet in timp ce micul feribot se leagana destul de puternic pe marea agitata de valuri, iar eu imi iau la revedere de la Asia, de data aceasta pe bune. In partea cealalta a Dardanelelor, la cativa kiometri distanta e Galipoli si Europa, si ultima bucata de drum pana acasa. Iar in timp ce privesc norii cum alearga peste Marmara realizez cum calatoria mea se apropie incet de sfarsit. Au fost 4 luni petrecute pe drum pana acum si pana acasa mai e mai putin de o saptamana de pedalat.

E putin ciudat atunci cand stii ca urmatoarul oras mare spre pedalezi e destinatia finala si locul in care te vei opri. Iar in fiecare seara distanta spre casa scade, incet dar sigur: 1400km, 1320km, 1200km… Turcia a fost incredibil de lunga, si trebuie sa recunosc ca m-am plictisit putin de monotonia drumurilor impecabile si de peisajul care pare sa se schimbe mult prea incet. Putini isi dau seama uitandu-se pe harta cat de mare e Turcia dar de la granita la granita se vor strange 2600 de kilometri de pedalat, mai mult ca in muntii din Asia Centrala si mai mult ca in desertul uzbek.

Poate kilometrii acestia mi s-au parut mai putin interesanti pentru ca am petrecut si anul trecut o luna pedaland prin Turcia, poate pentru ca tot timpul am avut sentimentul ca ma apropii tot mai mult de civilizatie si de vest, poate din cauza frigului si din cauza zilelor scurte de iarna sau poate pentru ca am ajuns la o oarecare suprasaturatie de calatorit. Cert e ca intr-un fel de-abia astept sa ajung acasa si am mintea plina cu 1000 de lucruri pe care vreau sa le fac atunci cand ma voi opri din pedalat.

Dar pana atunci revenind la drumul meu, Turcia a devenit din ce in ce mai verde pe masura ce m-am apropiat de Marmara si in acelasi timp si din ce in ce mai calda, asa ca desi e sfarsit de noiembrie au fost suficient de multe zile in care a fost de pedalat in pantaloni scurti si in tricou. Poate unul din ultimele highlight-uri ale Anatoliei a fost Bursa, un fel de Istanbul in miniatura si care mi-a adus aminte de amalgamul plin de viata pe care l-am intalnit anul trecut acolo. Si e suficient sa te plimbi printre khan-urile si moscheile primei capitale a Imperiului Otoman pentru a vedea ca o frantura din viata de odinioara s-a pastrat.

Drumul pe langa Marmara a fost pe cat de frumos pe atat de furtunos, cu o zi plina cu curcubee, nori spectaculos si ploi torentiale de vara, dupa care a venit trecerea inapoi in Europa si drumul spre Edirne, pe acelasi drum impecabil cu 4 benzi si fara prea mult trafic pe care am petrecut cea mai mare parte a timpului din Turcia. Prin Edirne am trecut si acum un an si ceva, si daca atunci era primul contact orientul exotic acum orasul (si Turcia in general) mi se pare vestic si european. Locul a ramas neschimbat, doar calatorul s-a schimbat.

Diksan bisiklet si incercarea de a indrepta roata spate.

Locuri tomnatice de campat.

Lacurile de sare din centrul Anatoliei.

It's a bird, it's a plane, it's a rocket!

16.000 de la plecarea de acasa.

Valurit.

Lasati-ma in pace!

Si 17.000, tot in Turcia.

Masa studenteasca.

Un sefa cam somnoros in dimineata plecarii.

Cafeaua turceasca si nelipsitul pahar cu apa.

Hoinarind pe strazile Cumalıkızık-ului.

Vizitand moscheile din Bursa.

Si monstrosul iskender kebab din Bursa.

curcubeul inchis.

Inaintea ploii.

Locul de cort de la izvor.

Undeva, in spatele curcubeului e Europa.

Pedaland pe langa marmara.

Un continent lasat in spate

Nota pentru sine, nu incerca sa gasesti scurtaturi dupa o zi ploioasa

Nutritia campionilor.