A fost al treilea weekend consecutiv din noiembrie cu vreme buna, o luna care inital ma asteptam sa fie asa cum poti iti imaginezi luna noiembrie, cu cer plumburiu, ploaie mocaneasca si multe weekenduri petrecute in Bucuresti. Au fost weekend-uri care s-ar fi potrivit parca mai degraba undeva la inceput de octombrie, cu zile calde si cerul albastru al zilelor frumoase de toamna. Si poate mai important a fost un noiembrie care s-a potrivit foarte bine cu picioarele mele destul de stangace de stangace dupa operatie.

Asa ca iata-ne din nou in tren in drum spre Valea Prahovei, din nou cu un bagaj minimalist, din nou cu gandul al o tura de doua zile in care sa exploram potecile de la doua concursuri de MTB, Surmont Bike Challenge si Brasov XCM Marathon. Si desi chiar imi place sa ajung cu trenul la munte sambata am descoperit si unul din dezavantajele asociate. Ca sa fiu mai clar, atunci cand mergi cu masina la munte e absolut sa imposibil sa-ti uiti geaca in tren, lucru pe care mi-am dat seama pe peronul din Predeal in vreme ce priveam trenul cum se indeparteaza usor din statie.

Cateodata mai sunt uituc din fire dar pana acum nu mi s-a intamplat sa uit niciodata ceva in tren, un scenariu mai degraba ce tine de cosmaruri. Si in vreme incepusem deja sa alerg dupa trenul pe jumatate iesit din statie si in minte incercam sa-mi aduc aminte cati kilometri sunt intre Azuga si Predeal si daca am sanse sa ajung cu un taxi inaintea trenului acolo impegata ma linisteste si-mi spune ca mai e o sansa daca iau legatura cu biroul de miscare din Predeal si cu impegata de acolo.

Ajung si in biroul de miscare, unde descopar ca nu sunt aparent nici primul nici ultimul care pateste asa ceva. Dupa spusele sefului de gara “Aproape in fiecare weekend se mai nimereste unul”. Cele 10 minute pe care le face trenul pana in Predeal par sa se scurga cu incetinitorul, timp in care eu incercam sa-mi aduc aminte exact din ce vagon al personalului ne dadusem jos. Ajunge si trenul in statie, tensiune, impegata nu gaseste nimic, eu mai scormonesc in minte cateva repere, respectiv geanta rosie a unui nenica care stea in fata noastra, din nou clipe care trec incet dupa care si in final deznodamantul, geaca e salvata (si impreuna cu ea si cheile de la casa) de catre impegata din Predeal.

Singurul mic inconvenient e ca acum trebuie sa facem un detour pana in Predeal pentru a recupera geaca uitata, asa ca tura o incepem pana la urma din Predeal si nu din Azuga asa cum planuiam. Si pentru a incepe ziua din forta alegem sa urcam cu bicicletele pe partia Cocosul, partie ce nu prea inteleg cum poate fi urcata in sa, cel putin la antrenamentul meu de acum.

La Susai e liniste si pace si luam o pauza incalziti de soarele de toamna in care incercam sa confruntam harta cu ceea ce spune GPS-ul. Inca nu am gasit o modalitate in care poti sa impaci in mod ok un track de pe GPS cu realitatea de pe o harta pe hartie, asa ca deocamdata luam mai multe pauze in care incercam sa ne dam seama cu aproximatie pe unde ar trebui sa mearga trackul, pentru a fi cat de cat orientati in spatiu.

Poteca pana pe clabucetul Azugii e absolut superba, atat pentru bicicleta, cat si pentru alergare sau pentru o plimbare pe schiuri de tura. E prima data cand ajung aici pe bicicleta iar drumul mi se pare numai bun pentru a invata cum sa te descurci cu urcarile scurte si abrupte si cum e cel mai ok sa iti pastrezi inertia pe astfel de teren.

De la stana de sub Clabucetul Azugii prindem din nou directia Piatra Mare, caci vrem sa coboram in seara asta pana in Brasov. Reusesc sa iau si o tranta pe o portiune alunecoasa de forestier si cad fix pe husa de la aparat, reusind cu ocazia asta sa fisurez complet parasolarul de la obiectiv. Asta e, e unul din riscurile pe care le ai atunci cand ai aparatul la brau, si nu e prima data cand se intampla. Prima data a fost daca stau bine sa ma gandesc acum cateva luni in Tadjikistan, dar problema a mers rezolvata atunci cu un pic de super glue. Acum in schimb parasolarul e tandari si sigur nu o sa mai functioneze aceeasi metoda.

Orele in schimb se scurg iar atunci cand ajungem cand intersectam poteca ce pleaca spre stana din Pietricica stam sa ne gandim daca avem timp sa facem si mica bucla pana acolo. Mai e putin peste o ora pana cand apune soarele, dar tentatia unei mici aventuri in necunoscut e prea mare, atat pentru mine si pentru Mihaela. Mi-au lipsit momentele acestea, atunci cand te avanti pe o poteca noua, fara sa stii daca o sa ajungi sa impingi o groaza la bicicleta sau daca va trebui sa faci pe intuneric lunga coborare pana in Brasov. Necunoscutul e o parte a aventurii, oricat de mica ar fi aceasta, si intr-un fel mi-e putin dor de cat necunoscut era acum 10 ani atunci cand am inceput sa merg mai serios la munte, sau atunci cand am inceput sa ma catar si sa alerg. Si totusi cand stau sa ma gandesc cate locuri de pe lumea asta sunt noi si necunoscute.

Dar pana la urma necunoscutul se dovedeste a fi o poteca noua pe care pedalam cu spor in lumina calda a asfintitului, ajungand mult mai repede decat ne asteptam in stana din Pietricica. Soarele mai are putin si apune atunci cand ajungem la stana, si zabovim putin urmarind spectacolul creeat de lumina toameni printre firele de iarba, dupa care incepem in cele din urma lunga coborare spre Brasov, caci maine avem in plan o tura pe potecile din Postavaru.

Jurnalul Mihaelei e aici.
Iar trackul turei aici.

Lasand Predealul si partia Cocosu in spate.

Orientare.

Spre clabucetul Azugii.

Privind din nou Bucegiul de departe.

Pauza de la stana.

Apusul la stana din Pietricica.

Visare.

Drepti.

De aici e doar de coborat pana in Brasov.