Astazi e ziua in care astrele par sa se alinieze pentru o tura spre Veleta. Drumul pe timp de iarna nu este practicabil decat pana la 2400-2700 m in functie de cum si cat este deschis insa indiferent de altitudine, muntele se vede la fel de frumos o data ce iesi la 2000 m. Daca ieri totul era cenusiu, incetoasat, umed si infrigurat astazi suntem rasfatati de un soare glorios inca de la plecare. Plecare despre care putem din nou afirma ca este una tarzie pentru ca motive de lene sunt destule: dimineata e frig, apoi cum drumul nostru merge pe langa Granada, se cade sa facem si o incursiune spre un punct de belevedere spre Alhambra si bineinteles ca nu ne putem aseza la drum fara o cafea servita la o cafenea numita Coltul Bunicii. Cappucinno-ul vienez destul de tare pentru gustul meu ne propulseaza repede la drum. Obiceiul cu cafeaua l-am dobandit primavara trecuta in Sicilia si daca Radu ramane fidel expresso-ului, eu optez mereu pentru cappucinno. Pe de-o parte pentru ca se simte mai soft, pe de alta parte pentru ca este mereu diferit. Fiecare local il face putin altfel, il aranjeaza altfel, are alt design si alt gust.

Bun, cu o cafea la bord, viata e deja mai frumoasa si gradientele de pe urcarea de pe Monachil nu mai sunt asa de speriat. Practic asta este o varianta care vine mai din sud si se intersecteaza cu drumul national clasic ce urca in Sierra Nevada. Marele avantaj ar urcarii este ca are mult mai putin trafic si ceva mai multa deschidere. Muntii din zona Granadei seamana foarte mult cu cei din zona Marocului, parca incep sa inteleg de ce s-au simtit maurii ca acasa vreo 700 de ani pe aici. Varianta aleasa ne duce destul de sus, pe la 1450 m si facem pauza la benzinaria pe care o stiam din ziua anterioara, pentru revitalizare. Daca ieri cand am ajuns aici stateam inauntru. dardaiam si mancam dulciuri obsesiv (ca de incalzit oricum nu ma incalzeam), astazi situatia e complet alta. Stam afara, scaldati in soare si ne facem sandwichuri din bagheta, salamul si cascavalul cumparate de la benzinarie. Pe langa batoanele din buzunarul de la tricou, merge si ceva mancare solida si sarata. Din acest punct parasim din nou drumul principal si prindem o varianta mai veche a acestuia, acum complet inchisa traficului auto, un mic rai pentru oamenii pe bicicleta. Panta s-a imblanzit pe aici si drumul serpuieste initial printr-o padure de pini si apoi printr-un peisaj arid, de altitudine, pana ce iese deasupra statiunii de schi. Muntele arata complet diferit astazi, sclipitor, clar, previzibil si e putin ireal sa ai stransi la un loc oameni care pedaleaza in costume lycra si oameni care schiaza cu casti, ochelari si tot echipamentul. E un amalgam latin de roti, sanuiute, schiuri, bulgari ce tasnesc de colo-colo, chiote, bai de soare, toate stranse intr-o duminica insorita la 2500 m altitudine, cu zapada de jur-imprejur.

Cum astazi am preferat sa car haine in plus, ca sa nu mai mor de frig pe coborare, totul merge bine si aterizam rapid din iarna in primavara. Pe coborare ne intalnim din nou copacii infloriti si abia astept sa ii gasesc in 2-3 saptamani si acasa. Ultimii 200 de metri spre masina, in urcare, merg ca unsi si aceasta va fi ultima seara din scurta noastra vacanta in Andalusia. As mai pregeta aici. Mai sunt o multime de locuri de vizitat si o alta multime de lucruri de facut. Mai am idei pentru o luna intreaga, cel putin, si stiu ca vom reveni aici si in alte primaveri.

Duminica

Un zbor noctrun din Malaga ne ofera o fereastra numai buna pentru o tura matinala pe bicicleta. Sa nu ne gandim inca la bagaje, impachetat bicicleta si desfasurat metri intregi de folie. Momentan lasam doar soarele sa ne incalzeasca dimineata si sa ne mane la drum. Este inca weekend, asa ca drumurile sunt, ca si ieri, pline de biciclisti. Drumul pe care am inceput sa pedalam permite atat diverse combinatii pe cursiera, dar reprezinta in acelasi timp o cale de acces spre o serie de trasee de MTB, asa ca procesiuni de biciclisti pe roti mai subtiri sau mai groase se insira pe serpentinele largi, se intersecteaza in puncte de regrupare,se saluta sau schimba impresii. Ma tin constant de un baiat care m-a depasit de curand. Desi nu mai era nevoie de asta, aici mi-am confirmat ca urc jalnic (stiam de pe Zwift). Mereu sunt facuta in sange pe urcare si singurele locuri unde reusesc sa mai recuperez sunt portiunile de fals-plat. Astfel ca ma alerg reciproc cu omul meu, el punand distanta pe urcare, eu incercand sa tin aproape pe plat. Coborare pe aici nu este. Drumul imi este familiar, l-am facut vineri, doar ca acum Radu a planuit sa exploram ceva drumuri secundare despre care crede el ca ar fi asfaltate. Bineinteles ca nu sunt. In egala masura sunt si intr-o stare buna, foarte buna daca e sa le compar cu ce avem acasa si de aceea e foarte usor sa cazi in capcana si sa continui sa mergi pe ele chiar si cand pedalezi pe o cursiera si nu pe un MTB. Ca suntem singurii extraterestii pe roti subtiri de acolo, asta e alta poveste. Cu siguranta nu ne incadram in peisaj. In peisajul acesta fara garduri si cu locuri de cort pe saturate. Am invatat deja ca in Spania locurile de cort incep de pe la 1200 m altitudine, evident, acolo unde dispar casele. Si cu cat sunt drumurile mai mici, cu atat sunt mai putine garduri. Intentia lui Radu este sa sarim un pas aflat la 1700-1800 m altitudine si sa coboram pe o alta vale, dar cum mie mi se pare aventura mult prea mare pentru cele cateva ore pe care le avem la dispozitie, decretez ca de data asta facem ca mine. Asa ca lasam in urma turme de oi manate cu ATVul, nori, perspective largi asupra varfurilor mai joase din Sierra Nevada si luam in piept vantul care anuleaza parca efectul coborarii, ajungand totusi la masina pentru a avea timp si pentru aspectele organizatorice precum impachetat bicicleta si facut bagaje. Daca teleportarea ar fi posibila, apoi acum ar fi fost un moment bun sa o folosesc si sa ma vad direct pe Tampa, cu totul pus in ordine la mine acasa, cursierra asteptand cuminte in hol, hianele spalate si o oala de ciorba de vacuta in frigder. Dar astea-s numai vise si pana nu te parlesti bine prin soarele arzator de…martie, pana nu te murdaresti de cauciucuri si ulei de lant si pana nu indesi totul in cadrul bicicletei, nu poti spune ca s-a terminat prima din vizitele in Andalusia. Iar daca pana azi ma mai gandeam ca ar fi poate mai bine sa inchiriem cursiere, astazi mi-am dat seama cat de mult conteaza in egala masura sa fii pe bicicleta ta. Si daca la MTB sunt destul de adaptabila, putand sa folosesc fara probleme biciclete imprumutate, la cursiera sunt foarte pretentioasa si singurul parteneriat fructos si de durata din ultimii ani a fost cu Feltul (multumesc inca o data, Doru! ).

Text: Mihaela.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/2202435870
https://www.strava.com/activities/2205032730