Cand ajungem in pasul de 2600 de metri in orele tarzii ale dupa-amiezi,i primul gand care imi trece prin minte e ca anumite zile ar putea sa nu aiba sfarsit. A fost poate una din cele mai spectaculoase zile din drumul spre casa si cred ca as putea sa zabovesc mult si bine doar uitandu-ma in jur si admirand frumusetea locurilor. Muntii extrem de spectaculosi, vremea buna, lumina faina si faptul ca ai cu cine imparti frumusetea pe care o vezi se combina cum de putine ori s-a intamplat pe drumul de intoarcere. Si chiar daca kilometrii pe ziua de azi au fost extrem de putini, la cat de frumos e in pas, tentatia e mare sa ne oprim si sa punem cortul aici pentru a vedea cum arata uriasii de deasupra noastra la apus, dar gandul ca suntem totusi la 2600 de metri si ca o sa inghetam la noapte ne face sa ne urcam in cele din urma pe bicicleta si sa incepem coborarea spre Lenteki.
Ziua de azi a inceput extrem de furtunos cu o trezire tarzie si cu intrare furtunoasa impreuna cu Patrocle in Ushguli unde am descoperit ca nu e deloc o idee buna sa traversezi cu un caine un sat care are si alti caini. Ushguli in sine, in schimb, arata extrem de interesant, cu o armata de turnuri de piatra bine pastrate si cu umbra de 5000 de metri al varfului Shakara.
Tot in Ushguli avem parte de un nou episod din categoria “salvati animalele intalnite pe drum”, dupa ce cativa din cateii din sat incep sa alerge 4 oite ratacite si una din ele reuseste sa se intepeneasca in fata noastra intr-un gard de sarma. Dupa un pic de truda pentru a scoate oita din gard si cu misiunea indeplinita am inceput urcusul spre pasul de 2600 de metri doar pentru a descoperi ca pe langa Patrocle am reusit sa mai culegem inca un catel de pe drum, iar aceasi strategie de alungat cu pietre a functionat la fel de putin ca si in cazul lui Patrocle.
Drumul in schimb e absolut superb si dupa ce ne departam de sat, senzatia e ca esti undeva in mijlocul pustietatii, in cazul acesta in cazul unei pustietati salbatice si extrem de spectaculoase. Nu vedem nici o masina toata ziua si avem tot muntele doar pentru noi in aceasta frumoasa zi de toamna.
In schimb, in momentul in care incepem sa coboram din pas si cand intram in partea umbrita a muntelui, frigul ne aduce totusi aminte ca e totusi toamna si ca suntem in mijlocul muntilor, asa ca ne grabim prin paduri de mesteceni ruginii spre firul vaii care se ghiceste undeva departe, urmati de deja credinciosul Patrocle. Locul de cort pe care il gasim in cele din urma e la marginea unui sat ce pare parasit si in vreme ce punem cortul admiram varfurile inzapezite ale Caucazului, iar mie imi pare rau ca ziua de azi trebuie sa aiba un sfarsit.
Leave a Reply