Valea Morarului si o noapte la Tiganesti

Varfurile coltarilor se infig cu spor in zapada inghetata in timp ce vantul alearga noii fugari peste creasta Morarului. Sunt aproape doi ani de cand nu am mai purtat bocancii de iarna, si cu toate acestea anumite amintiri se uita greu, sau sper eu ca niciodata. Astfel incat reacomodarea e scurta, si la fiecare bucatica mai abrupta urc cu spor la frontali. Mereu mi-a placut sa urc la frontali, cea mai rapida si cea mai solicitanta tehnica de mers cu coltarii. Imi place efortul rotund pe care il depui pe zapada buna, imi place faptul ca transpiri foarte putin, si poate si mai mult mi-ar placea sa fie zapada suficienta pentru a te da jos pe schiuri de aici.

Ziua e senina, de un albastru pe care il cam uitasem in ultimele luni in Berlin, dar care dupa o saptamana in Romania incepe sa devina normalitate. Pe de alta parte am si avut noroc de vreme buna care a venit in schimb cu o lipsa acuta de zapada, astfel incat am plecat sa o cautam prin cotloanele nordice ale Bucegilor.

De data aceasta echipa e extinsa, cu Mike, Em, Vali, Cristi, Catalin si Corina, si planul e unul destul de simplu: urcat pe Valea Morarului urmata de o noapte la inlatime, la Tiganesti cu speranta unui apus si al unui rasarit pe cinste.

Ca spectaculozitate Valea Morarului alaturi de Valea Alba sunt probabil cele mai spectaculoase vai din Bucegi. Privelistea din prima caldare de pe Morar, sau de la Verdeata de pe valea Alba sunt cel putin impresionanta, in primul rand pentru ca ai mult mai multa deschidere decat pe alte vai claustrofobice. Si sunt in acelasi timp si ceva mai usurele, si se preteaza la urcat cu un bagaj putin mai greu in spate.

Tot Moralul il urcam pe umbra, in schimb atunci cand iesim in saua Buscoiului dam de soarele caldut la care visasem toata urcarea. Cu soarele vin si florile de gheta formate de vant pe platou, si lumina potrivita pentru poze. Din pacate apusul nu a fost chiar atat de spectaculos precum ne asteptam, iar rasaritul in decembrie nu se vede de la Tiganesti. Refugiul e totusi asezat intr-un loc genial, si e facut “nemteste”, sau oricum cu ceva mai mult simt de raspundere decat alte refugii.

Cu ocazia turei am testat si primusul multifuel pe care l-am luat pentru expeditie, care mi s-a parut genial ca si jucarie, cu singurul inconvenient ca lucrurile miros putin a benzina dupa utilizare. Sper ca pe masura ce il folosesc si il invat sa mai reusesc sa mai eficientizez putin procesul.

A doua zi coborarea a fost oarecum neinteresanta, pe un patinoar format din topirea si inghetarea zapezii. Am revazut Malaestiului (unde ma intreb daca bate soarele in decembrie), si locuri pe unde am calcat ultima data la 7500 acum doi ani si ceva. E incredibil cat de intense sunt experientele din timpului concursului, si cat de usor pot fi reaprinse de trecerea printr-un loc cunoscut.