Trebuie sa recunosc ca zilele astea de iarna sunt pe sufletul meu, asa caldute si uscate, senine, zile ce invita la plimbare prin locuri dragi, locuri ce vor cadea curand prada zapezii intarziate de decembrie. Si cand orele de lumina sunt putine, redefinim aventura si pe intuneric si facem din noapte zi, daca e nevoie. Nu tot timpul, doar cat sa pregatim un Morning Glory. Din punctul nostru de vedere, inceputul si sfarsitul de zi sunt momentele cele mai estetice. Alaturi de Radu am invatat sa anticipez frumusetea apusului si rasaritului in functie de cum stau norii aninati la orizont, caci cer senin si fara pata exista doar arareori pe munte. Si tot alaturi de el am invatat putina perseverenta (desi aici mai am de aprofundat). Cand urci doar cu speranta ca vei iesi deasupra plafonului sau ca soarele se va iti totusi prin fanta celor doi nori lunguieti blocati fix la est (de Eden?). Un proces de trial and error pe care il repetam constant caci natura ne vrajeste pe amandoi, de 13 ani de cand suntem impreuna. Libera si fara griji ma simt cu adevarat abia cand muntii se nasc in jurul meu din unduirile ancestrale ale pamantului, cand eu imi plimb pasii pe poteci si imi conduc ochii uimiti si calzi prin iarba inalta, ori prin negrul padurilor tacute de brad.

Piatra Craiului traieste intr-o bula de vreme buna. In toti muntii din jur in saptamana trecuta s-a asezat ceva zapada, cat sa semene a iarna. Pana si pe creasta am vazut ca in weekend s-a mers la coltari si piolet. Totusi noi urcam lejer, in adidasi si cu snowline-urile in rucsac spre refugiul Grind. Am incredere ca pe pantele de iarba de pe Coltii Gainii nu s-a asezat prea mult omat si mai stiu ca zilele calde ce vor veni vor duce la topirea sa aproape integrala, astfel ca in weekend Craiul ma va momi din nou cu promisiunea unei toamne tarzii in prag de iarna.

Am urcat aceeasi panta plina de braduti de 10 ani alaturi de Claudia, acum doua saptamani. Si timpul scurt scurs de atunci nu ma indispune. Noaptea cu formele ei reduse de conul de umbra al frontalei nu ma plictiseste. Refugiul ne asteapta tacut. Mirosul de tabla si lemn imi staruie inca in nari de la ultima vizita. Nu e deranjant dar il doresc parca mai proaspat si Radu lasa deschisa usa de afara cat timp ne organizam pe priciuri. Nu sunt multe de scos din rucsac si rutina atator impachetari si despachetari au creat obisnuinte si o organizare stricta a bagajului (cel putin in cazul meu) . Sacul de dormit imi aduce aminte instantaneu de toate noptie calde si reci, dar mai ales instelate, petrecute in caldura lui in calatoria noastra din America de Sud. Nici acum nu ne va fi frig, sunt convinsa de asta caci aerul rece, pacla si umezeala sunt captive in depresiune. Muntele este curat, respira liber si priveste spre stele.

Alarma care suna putin inainte de 6 nu deranjeaza. Cafeaua ne trezeste si picioarele se pun in miscare. La deal, evident. Stingem frontala destul de repede, caci lumina creste si se implineste in urma noastra. Ne oprim des sa aruncam o privire la ce se intampla in spate, sa admiram culorile ce preced rasaritul, rozul pal ce devine din ce in ce mai plin, rosul ce se preschimba in portocaliu, movul de la colturile indepartate ale norilor. Cu doar 1-2 minute inainte de a ajunge in creasta zapada luceste dintr-o data si astfel o noua zi a inceput. Perfect timing.

Creasta nordica si-a pierdut mare parte din zapada de peste weekend si planuri pentru urmatorul final de saptamana se urzesc din nou in jurul Craiului, cu trasee vechi si noi, cu soare si vant, solitar sau alaturi de prieteni, traind frumos pe munte, pentru sufletul nostru putin hoinar,putin nehotarat, dar mereu cautator al frumosului natural. 

Text: Mihaela.