Instinctul si ratiunea, oare care dintre ele are dreptate, si inca pe mana careia dintre ele ar trebui sa ne incredintam hotararile si deciziile. O regula si o desparire clara e greu daca nu imposibil de gasit, in schimb sunt convins ca sunt momente in care instinctul incearca sa-si spuna parerea mai mult decat de obicei. Si in general atunci ar trebui sa-i dam ascultare, mai mult decat orice ar gandi ratiunea in momentul respectiv.

Englezii ii spun si “gut feeling”, sentimentul din stomac, si mi s-a intamplat de mai multe ori pana acum sa am sentimentul visceral ca ceva nu e in regula. Paradoxal sunt situatii care vazute prin ochii ratiunii par extrem de riscante, si totusi instinctul nu se alarmeaza, si te simti in siguranta. Si exista si situatiile de la polul opus, cand desi ratiunea incearca sa te convinga ca totul e in regula, instinctul urla cu toata forta ca nu e asa. Petrecand suficient de mult timp pe munte ajungi sa ciulesti urechile si sa-i dai ascultare, si sunt convins ca in momentele respective instinctul are intotdeauna dreptate. Sau poate e doar ingerul pazitor care te roaga sa-i dai totusi si lui o sansa sa-si faca treaba.

Suntem in primul nostru traseu de catarat in Wilder Kaiser, un traseu deschis relativ recent, nu foarte dificil dupa schita (5+), dar intr-un stil ceva mai liber. Poate ar fi trebuit sa se aprinda putin beculetul in momentul in care am gasit primul piton in ce-a dea doua regrupare, dupa cam 60m de traseu si dupa o lungime de 5- care a parut clar mai dificila si pe care am avut ceva dificultati in a pune ceva mobile relevante.

Acum ar trebui sa fie pasul traseului, fix la plecarea din regruparea cu un piton, un friend intepenit pentru eternitate de cineva inaintea mea, si la un tanc care nu suna complet a plin. Urmeaza un piton de factor, care te ghideaza in schimb aiurea catre o supromba la care nu am prize de iesire. Ma enervez si dupa cateva incercari da a inainte frontal imi spun in gand ca nu are cum sa fie pe aici, consult putin schita si cautand alternativele gasesc o varianta care pare abordabila pe undeva prin stanga. Da, pe aici pare sa fie intr-adevar, si dupa cateva miscari ies undeva in stanga pragului, unde mai pun un anou dupa un mic tanculet de stanca iesit cam 1.5 cm din perete. Incerc sa-l intepesc si sa-l asigur cu o nuca, si un folosesc ulterior si ca priza fiind cam singura varianta de a inainta mai sus. Cuvantul dubios ar fi potrivit pentru a descrie increderea mea in ingineria respectiva.

Norocul vine cand mai urc inca 1 metru si jumatate si dau de pitonul salvator din schita, unul din cele 3 de pe traseul de 110m. E la fix pus ca sa-ti dea ceva siguranta, cam la 6 metri de regrupare si la 5 de primul piton. Doar ca nici de aici nu pare prea usor, si ar trebui facuta din o traversare in stanga peste o mica burta, fara prize foarte evidente. Din nou nu pare banal si dupa ceva incercari si cateva momente de odihna in pitonul respectiv incep sa se aprinda beculetele care spun ca ceva nu e in regula. Nu era nici greu nici usor, si ratiunea spunea ca uite ce piton bun avem aici. Poate ca din cauza putinului timp petrecut pe munte in ultima perioada vocea instinctului nu a fost chiar asa de usor de auzit, asa ca adunand ceva curaj mai incerca inca odata, de data aceasta cu o secvente de prize putin diferite.

Nu, nu merge nici asa din pacate, si incep sa descatar pana inapoi sub piton pentru o alta incercare, doar ca de data aceasta cand pun pana pe bucla ca sa ma pun in zelb aud un Ding, si raman cu el in mana. Pitonul in care era toata increderea mea. Nu e nici prima si sunt mai mult ca sigur nici ultima cazatura la alpinism (cele de la escalada in principiu nu prea se pun), dar a fost prima in care in vreme ce zburam prin aer am apucat sa-mi zic in gand “Oh, shit!”. In general pana acum se rupea o priza, sau un piton sau oricum erau suficiente asigurari si prea putin timp pentru a contientiza ce se intampla pana in momentul in care ma oprea coarda.

De cazut de acolo nu aveam cum sa cad, dar daca as fi cazut in pitonul de deasupra regrupari m-as fi lovit destul de frumos in pilonul pe care era si regruparea din cauza pendularii. Nici o brana care era cam 15 metri sub mine nu arata foarte bine. Deci zbor, in timp ce zbor imi dau seama ca nu e prea roz situatia, strig un “Mike!” speriat, trec pe langa anou si nuca, ding sare si nuca care avea rolul de a tine anoul pe loc, dar anoul ramane pe loc (un anou mai special care are proprietatea de a ramane ceva mai lipit de stanca, destul de iubit in Elvetia Saxona), si ma opresc in mod neasteptat dar fericit cam la nivelul regruparii, harscaind cu genunchii in schimb destul de bine stanca aderenta. Revin in regrupare, putin speriat refac in gand ce s-a intamplat, imi dau seama ca fara ciocan nu prea am cum sa bag pitonul la loc (desi nici pana astazi nu stiu daca a iesit doar pitonul, sau daca si piatra desprinsa care il tinea a plecat la vale), si cum nu voiam sa testez inca odata cat de bine sta anoul acolo sunam retragere si cu moralul la pamant si cu toate corabiile inecate rapelam spre baza traseului si plecam cu coada intre picioare inapoi la masina.

In zilele urmatoare aveam sa descoperim ca pe traseele umbate dracul nu e nici de departe atat de negru, dar ca e destul de important sa fii atent la schita si la descrierea traseului pentru a-ti da seama de specificul lui.

Morala ar fi de pe de o parte ca in momentul in care poti sa pui asigurari mobile e bine sa o faci, chiar daca ar trebui sa urmeze un piton sanatos. Asta nu inseamna sa pui pe fiecare lungime toate mobilele pe care le ai, si din nou experienta si instinctul iti spun in momentul in care s-ar putea sa ai nevoie de ele. Celalata morala ar fi ca e de preferat sa asculti de “sentimentul din stomac” atunci cand iti spune ca ceva ne e in regula, in general din proprie experiente are dreptate.

Acum la revenind la restul zilei, traseul fiind la cuca macai a venit si Em pentru o tura de trekking, si urcarea a trecut extrem de repede sporovaind despre vrute si nevrute, iar seara dupa ce l-am lasat pe Em in gara in Kufstein, am plecat catre “Costila” Wilder Kaiserului, cabana Strinsenjoch, situata genial la baza marilor pereti nordici din masiv.

Desi am urcat cu ultimele raze de lumina, din momentul in care urcam pe vale eram cu gatul sucit dupa varfuri si pereti. Arata intr-un mare fel Wilder Kaiser-ul vazut de pe valea Kaiserbach, pereti verticali de 600-700 metri, varfuri semete cu nume putin amuzante ce par sa se ridice direct din vale (Scaunul de predica, Banca de carne, Biserica Mortilor). Aici au catarat Dulfer si Buhl, si multi alti nenumari din istoria alpinismului. Aici era baza de pregatire pentru mari pereti din Alpi. O si ce baza de pregatire este… Astfel incat usor usor inima a inceput sa se entuziasmeze usor si am inceput sa recuperez corabiile scufundate in anticiparea zilelor urmatoare.

Catre traseel de catarat, sunt doar 1000m de urcat din sud, deci trekiing-catarat-trekking

Caldura mare, mon cher..

In regruparea cu pricina.

Poate alta data.

Piele versus Smirgel

Scaunul de predica.

Urmele apusului de la Stripsenjoch.