Pedalele se invart metodic in timp ce imi folosesc toata iscusinta pentru a ramane pe bicicleta pe drumul ce e plin de sleauri si pietre. Nu ma ajuta nici faptul ca SPD-urile dupa ce se umplu de noroi si de nisip se decupleaza mult mai greu, astfel incat trebuie sa planuiesc dinainte momentul in care vreau sa ma opresc. Pe langa asta, am descoperit ca daca am dubii si am SPD-urile cuplat e mai bine sa bag viteza si sa trec de portiunea respectiva, caci chiar daca ies mai zdruncinat, faptul ca am putina viteza ma ajuta sa-mi tin echilibrul.
Dau si de prima zapada, si aici se vede lama unui utilaj de deszapezit, si tinand cont ca sunt deja la 2900 de metri nu cred ca poate sa fie mult mai multa zapada cateva sute de metri mai sus, astfel incat sunt oarecum sigur ca nu o sa trebuiasca sa car bicicleta in spate si sa tarasc bagajele dupa mine pe pante inclinate de zapada. Singura problema ramane drumul, caci de la gazdele de aseara am inteles ca problema e coborarea si nu neaparat urcarea.
Pe masura ce urc zarile se deschid, dar din pacate nu mai e vizibilitatea de aseara, in schimb e soare si vremea e linistita si uscata, numai buna pentru a urca intr-un pas de 3300 de metri. Toata ziua nu vad nicio masina, niciun om de altfel si imi place tare mult chestia asta. Mi se pare ca m-am grabit putin pe drumurile pline de trafic din Iran si din Turcia tocmai pentru zile si pentru momente de genul acesta. Si e foarte greu sa te simti singur cu atat de multa frumusete in jurul tau.
In sa, in schimb, privelistea se schimba complet iar pantele domoale pe care am urcat pana acum se transforma in munti inalti si spectaculosi complet acoperiti de zapada. Arata fix ca si Alpii, si din nou ma gandesc cum ar fi sa urc pe unul din multele varfuri ce se vad in zare. Pauza de masa o iau tot in sa caci nu bate deloc vantul, dupa care vine momentul sa ii dau la vale catre Kalai Khum, satul in care reintalnesc drumul principal. Bine, de fapt drumul principal e cel pe care sunt eu acum, autostrada Pamir, pana cand cealalta varianta a inceput sa fie preferata, reparata si intretinuta.
Am de coborat 2000 de metri diferenta de nivel si dupa primul kilometru imi dau seama ca o sa dureze ceva. Primii 3 kilometri par rupti dintr-un film de groaza cicloturistic, cu noroi, urme de tractor semi-intarite, pietre, suvoaie de apa… Ce sa mai, aventura, iar eu incerc sa raman pe bicicleta, caci nu am de gand sa imping la ea prin noroi la vale. Poate cu o bicicleta cu suspensii ar fi altceva, dar atunci cand toata amortizarea vine doar din baloanele cauciucurilor si din cadru, simti destul de puternic fiecare hop si fiecare bolovan.
Dupa primii 3 kilometri drumul revine la “normal” astfel incat pot sa cobor cu 10 kilometri la ora cu franele stranse aproape la maxim pentru a impiedica cele 40 de kile ale bicicletei sa se dezintegreze in bucati pe drumul rupt. Dar ajunge despre drum, cred ca ati inteles deja ca a fost rupt. In noroiul semi-intarit puteam sa si disting cine a fost pe aici in ultima vreme, pe langa tractoarele care au deszapezit: 3 motoare si 2 masini. Si nu a mai plouat de 2 saptamani.
Acestea fiind zise despre calitatea drumului, ca locuri, privelisti si mai ales ca sentiment de aventura, experienta a fost de nota 10. Pana acum eu nu am mai coborat pe un drum atat de frumos. Ce e diferit fata de Alpi e ca aici ai diferente mult mai mari de nivel intr-un spatiu foarte mic. Adica in Mont-Blanc ai 4800, de metri dar in jur nu sunt multe varfuri la fel de inalte. Aici in interval de 10 kilometri treci de la un varf de 5000 de metri la o vale la 2000 de metri si inapoi la un varf de 5000 de metri. Spectaculos e putin spus, iar faptul ca nu vezi pe nimeni face lucrurile si mai frumoase.
Si chiar daca a fost greu, si cu multe pauze, cand ajung jos in Kalai Khum sunt absolut convins ca in urma cu 4 zile la intersectie din Vahvat am luat decizia cea buna. Din Kalai Khum drumul e la fel de spectaculos, in dreapta ai tot timpul rau Panj si, si mai in dreapta un Afganistan ce pare inghetat in timp. Zona e una din cele mai indepartate si satele arata probabil la fel cum aratau si acum 100 de ani, iar acum in mai, totul e incredibil de verde, verde ce se suprapune genial peste zapezile varfurilor de 4000-5000 de metri ce se ridica direct din albia raului.
Cand se lasa noaptea, incerc sa intreb la o casa mai izolata daca pot sa pun cortul pe langa, dar casa se dovedeste a fi un fel de loc in care mananca si trag tiristii, si omul ofera si cazare si masa asa, ca ma hotarasc sa raman aici peste noapte si sa dorm afara sub copacii din curtea omului. Pana la urma nu a fost o decizie prea inteleapta caci la miezul noptii s-a pornit o ploaie sanatoasa, prima de ceva vreme si a trebuit sa strang lucrurile si sa intru in casa.
Fereastra de la inaltime.
Inclinat si noroios.
Odihna si urme de gloante.
Catre pas si catre zapada.
Deszapezire.
Si asta e doar inceputul.
Pauza de masa.
Starea drumului.
Echilibru precar si noroi.
Si utilajele ce tin drumul deschis.
Raul frate cu drumul.
Si din nou bornele kilometrice mancate de vreme.
Sa fie munti!
Taiat in munte.
Singura casa de pe vale.
Tunel.
La cravata, clar nu face parte din uniforma.
Privind catre Afganistanul inghetat in timp pe malul celalt al raului Panj.
Statie de autobus.
Deocamdata asfalt bun.
Satele afgane de pe partea cealalta a raului.
Locul de ramas peste noapte, cu patul in planul secund.
Ceai.
La poalele muntilor inzapeziti.
Leave a Reply