Dimineata vine cu o trezire matinala si cu vreme numai buna de pedalat. Sunt putin peste 0 grade, dar e soare si nu bate vantul de loc, astfel incat gradele respective nu se simt. Planul pentru ziua asta ar fi sa incerc sa trec de pasul de 4650 de metri, in vreme ce Raimon, Mansu si Fausto vor sa plece mai tarziu si sa campeze inainte de pas.
Doar ca atunci cand scot bicicleta din micul garaj improviza,t vad ca pana pe care am reparat-o pe rezerva de ieri nu a tinut asa ca trebuie sa incerc sa fac din nou pana. 20 de minute mai tarziu si inca un petic care nu tine si trebuie sa o fac din nou. Apropo de treaba asta, peticele rapide pe care le am dupa mine de la Btwin nu sunt deloc stralucite. Poate in conditii ideale se lipesc si tin, dar pana acum eu nu am reusit sa fac nici o pana care sa tina mai mult timp. Pana la urma, solutia salvatoar e vine de la Fausto care are cateva petice de bicicleta clasice in plus care par sa functioneze mult mai bine. Macar nu sunt singurul care are pana caci si Raimon are aceasi problema si trebaluim amandoi in fata hotelului in timp ce Manus si Fausto isi pregatesc bicicletele.
Asa ca dupa o zi inceputa cu 2 pene plecam in formatie de 4, si pentru prima data dupa Iran nu mai pedalez singur. E ciudat pentru ca atunci cand calatoresti singur iei pauze cand ai chef si petreci cat mult timp vrei intr-un loc, in vreme ce in grup pana cand se stabileste ritmul ori urmaresti pe cineva in distanta ori astepti dupa cineva. Prima pauza prelungita o facem la cimitirul din Murghab care e la fel de auster ca orasul, unele morminte fiind doar o gramada de pietre, in vreme ce unele seamana cu un fel de improvizatii de mini mausolee facute din chirpici. Oricum sunt locuri de veci aspre dupa o viata la fel de aspra.
Din Murghab drumul urca incet si continuu, dar dupa cateva zile petrecute pe la 4000 de metri parca ma simt mult mai bine si parca incepe sa nu se mai simta nici un fel de gafaiala in plus atunci cand fac efort. Singura mica problema e o usoara durere de cap spre sfarsitul zilei, dar care dispare daca somnul e bun, dar una peste alta semnele sunt imbucuratoare pentru aclimatizarea pentru Khan Tengri ce va urma peste o luna.
Partea buna in schimb la calatoria in grupa e ca pauzele sunt mult mai fun si poate si mai important, ca am subiecte de pozat si nu mai trebuie sa scot trepiedul de fiecare data. Totusi la jumatatea zilei, atunci cand oamenii iau hotararea sa se opreasca mi se pare mult prea devreme si ma intreb cum ai putea sa petreci o dupa-amiaza intreaga. Adica poti sa gatesti, dar cat si ce sa gatesti atata vreme.
Asa ca desi vremea parea sa se strice, zic initial sa incerc totusi sa urc pasul, dar dupa 3 kilometri si dupa ce incepe o mica furtuna de zapada cu destul de mult vant, hotarasc sa ma intorc la tabara oamenilor asezat intr-un loc protejat (si putin boschetaresc) langa un cap de pod. Chiar nu aveam niciun chef sa urc spre pas in ninsoare si furtuna si poate maine dimineata o sa avem parte de o vreme si de o priveliste mai buna din pas.
Ziua asta am vazut si primii iaci, care s-au perindat agale pe langa locul nostru de cort. In afara de un iac care a ramas in zona, pana cand a fost luat de 4 kyrgyzi si bagat intr-o mica duba, intr-o scena care parea rupta dintr-un film al lui Kusturita, asa ca a disparut si ultima vietate din jurul locului in care aveam cortul. Alt avantaj al calatoritului in mai multi e ca gatitul e mult mai complex, dar si mult mai usor. Si asta e si mai adevarat atunci cand calatoresti cu un spaniol (pardon, catalan), un iranian si un italian, toti pasionati de gatit. Sa zicem ca lucrurile practice gatite de mine nici nu ar intra in categoria gatit dupa anumite standarde. Rezumatul e ca am avut parte de sos de paste gatit de un italian, sos ce a fost chiar bun dar care a fost putin irosit pe pastele cumparate din Murghab ce nu au fost chiar asa de reusite.
Oricum daca tot am avut o dup-amiaza intreaga la dispozitie, am avut timp suficient sa fac inca o pana, capatata in ultima parte a zilei dar care scapa aer destul de putin, asa ca am reparat si a 3-a pana pe ziua de azi, si deja incep sa ma intreb daca rezervele si starea caucicurilor o sa ma tina pana in Bishkek, caci pentru drumul de intoarcere sigur o sa trebuiasca sa iau macar un cauciuc de rezerva…
Vreme buna, La revedere Murgab!
In pluton.
Mormant golas.
In cimitirul din Murgab.
Vizibilitate.
Autostrada Pamir, cu 5 masini pe zi.
Fausto in actiune.
Raimon, devoratorul de smochine.
Manus, iranianul din canada.
Vant si vreme buna, coafura rezista.
Pauza de luat apa.
4 ciclisti si nimic in jur.
Si o poza facuta fara trepied.
Raimon si trailerul sau.
Poduri de zapada.
Pe podul de zapada din mijlocul desertului.
Echipa italiano-canadiano-iraniana.
Singurele animale de la inaltimea asta.
Fausto ne arata cum se fac pastele.
Frig la 4200 de metri.
Privind spre pasul de 4650 de metri.
Echipament canadian si privire de iranian.
Umbrele ciclistilor in Pamir.
Umbre de urias.
Ultimele raze de lumina.
Leave a Reply